Pe linia întîi

Am zis de-atîtea ori că plec în­cît lumea deja începuse s-o ia ca pe-o glumă. „Aici dormi, mă­nînci, te cerți, te împaci și te în­dră­gostești”, spunea Fantaziu cînd eram în anul I. Și pe bună drep­ta­te, dacă pleci de-aici fără a­min­tiri cît să povestești o viață, în­seamnă că degeaba ai venit, mai bine vindeai nasturi în pasaj sau rulai shaworme-n Tudor.

Mai bine ca aici n-ai unde în­vă­ța presă, e ca un fel de „școală a vieții”, a jurnalismului, un bă­trîn al satului care te-nvață pov­e­țe­le pe care-n nici o sală de clasă nu ți le predă cineva. Aici nu îți dă nimeni nici o regulă, nu ți se țin prea multe predici și nici note nu primești. În cel mai bun caz pri­mești din cînd în cînd cîte o pri­vire oarecum condescendentă.

Dacă unii fac facultate după li­ceu, aici e ca la armată: tragi du­pă tine camarazii cînd au nevoie de ajutor și nu te uiți prea mult î­na­­poi cînd cineva rămîne de tot în ur­mă sau dezertează. Asculți ce spu­ne „șăfu’”, dar tot te mai sfă­tu­iești cu colegii înainte de-a face ce­va. Țipi la cei de lîngă tine cînd te enervezi și după cîteva ore sîn­teți din nou prieteni la cataramă. Înveți lucruri fără să-ți dai seama, fiind prea prins în focul luptei ca să mai fii atent la ce se întîmplă cu tine și, după cîțiva ani de sta­giu, îți dai seama ce mult te-ai ma­turizat față de prima noapte în ca­re ai pășit în cazarmă.

***

Și după fiecare luptă cîștigată, la sfîrșit de săptămînă, te întorci obosit înspre barăci, unde tragi un somn neîntors de opt ore, din ca­re nici tunurile inamice nu te pot trezi, doar ca să te întorci din nou la cartier general, gata să pri­mești noi ordine.

Ioan STOLERU