Năravurile unui reporter

O coincidență stranie face ca re­portajul alăturat să fi „văzut lu­mina tiparului” în aprile 2004 și ca acum, după șapte ani, să-l dezgrop de printre amintiri și să-ncerc să-i spun din nou povestea. Cum s-ar zi­ce, e ora tocmai bună pentru dez­văluiri, mai ales că mor­tul, adică re­portajul ăsta, nu mai poate să spună nimic în a­pă­rarea sa. Și nici repor­te­rul de-a­tunci nu s-ar mai moftori în fața criticilor ca odinioară pentru că, între timp, a ales alte în­de­let­niciri, mai pașnice.

Însă pe-atunci, pe cînd a face pre­să în general și presă de teren în spe­cial mi se părea cea mai minu­na­tă și mai de nelepădat meserie din lume, eu reporterul băteam pe la porțile oamenilor din Dăr­mă­nești, așteptam să mă latre cîinii bi­ne, apoi intram în ogrăzi, că doar s-o ivi și stăpînul cu care să stau de vorbă. Nimerisem tare prost, era Paște, oamenii grozav de amărîți și reținuți la vorbă. Pe mine mă in­te­resa să scriu despre cum un oraș a­gonizează și locuitorii săi își ca­ută înfrigurați destinul. Azi, după a­tîta timp, inima nu m-ar lăsa să răscolesc suflete deja răvășite, să le fac promisiuni deșarte pentru o de­clarație exclusivă sau să le a­mă­gesc, poate fără să vreau, cu un spri­jin care nu o să vină niciodată.

Însă pe-atunci, mi-erau sufi­cien­­te un pix, niște foi – împachetate cît să-ncapă într-un buzunar de pantalon – și un exemplar din Opinia, împăturit și el în ce­lă­lalt buzunar și care-mi servea, a­lă­turi de buletin, ca legimitație de pre­să. Ca de fiecare dată, cu astea por­nisem la drum și atunci, ur­mînd să-mi iau cîteva înjurături ne­maiauzite de la un paznic al Ra­fi­nă­riei pentru „insistențe” – care m-a apostrofat, serios și iritat de­o­po­trivă, cu „panaghia mă-tii!” –, să mă minunez în fața înțelepciunii omului fără carte, să adulmec du­rerea celorlalți, să privesc să­ră­cia cu ochi străin.

În redacție m-am întors cu o sea­mă de întîmplări și oameni pe care i-am îmbrăcat în haina asta inevitabilă a tragediei, dar fără să mint, să exagerez, ori să divaghez. M-am întors cu supărarea lor a­su­mată, cu necazul lor devenit și al meu și am scris, cu inima, textul. Pî­­nă și în ziua de azi cred că acela a fost și momentul din care am în­ce­put să nu mai fiu, puțin cîte pu­țin, reporter.

Marius-Adrian HAZAPARU