Pe urme de poveste – Frica de eșec, un „motor” suficient

În 2002 se sărbătorea anul Ca­ra­giale și mi se părea o ocazie perfectă pentru a vizita locul în care s-a născut scriitorul. Cam asta a fost toată ideea, nimic mai mult în afară de un pretext și o pornire pe care o a­veam ca orice jurnalist aflat în pri­mii ani de meserie. Simțeam că un reportaj bun poate să apară și dacă te dai pur și simplu jos din tren într-o ga­ră, într-un oraș sau sat și cauți po­ves­tea în orele pe care le petreci acolo.

Să cauți povestea într-un loc despre ca­re nu știi nimic este par­tea cea mai frumoasă a meseriei pen­tru că, de cele mai multe ori, ocazia asta nu exis­tă, subiectele sînt „li­vra­te” de context, evenimentele în des­fă­­șurare sau șefii redacției. „Me­to­da” asta a des­co­pe­ririi unui loc des­pre care nu știi ni­mic nu e nouă, o descoperisem în ce­le „175 de minute la Mizil” ale lui Geo Bogza sau într-„O duminică la Titu” a lui Cor­nel Nistorescu.

Pentru mine era o încercare, de care mi-era frică și căreia nu-i ve­deam o finalitate clară. Dar în jurnalism frica de eșec are un rol important și te împinge la creativitate. Așa că am plecat spre „Caragiale”, fostul Măr­­gi­neni, și am coborît pur și simplu din tren căutînd ceva. Și-am tot cău­tat notînd aproape tot ce fă­ceam, ce întîlneam, ce vedeam, mai mult din­tr-o frică de eșec. Spaima că n-o să am ce să scriu mă făcea să nu treacă nimic pe lângă mine fără să rămînă notat în carnețel. Nu mi se întîmpla nimic special, spectaculos, senza­ți­o­nal. Poate doar vizita în închisoarea Măr­gineni mă mai fă­cea să sper că reportajul poate să ai­bă ceva interesant, dar nici de asta nu eram foarte sigur.

Așa că am plecat de-acolo de­za­mă­git, fără o idee clară a ceea ce a­veam să scriu, dar cu multe nume, per­sona­je și întîmplări notate. Pe tren, tot re­citind notițele, mi-am dat sea­ma de fapt că întîlnisem, printre ze­cile de oameni, trei care aveau aceeași po­re­clă: „Dumnezeu”. Trei perso­na­je distincte care locuiau în trei păr­ți re­prezentative ale co­mu­nei: puș­­că­ri­a, țigănia și colonia foș­ti­lor muncitori la întreprinderea de armament de la Mija. Așa am ho­tă­rît să-mi construiesc povestea, în ju­rul celor trei și fo­losindu-mă de pretextul săr­bătoririi lui Caragiale în „cons­truc­ția” textului pe modelul unei pie­se de teatru. Restul sînt de­ta­lii.

Liviu IOLU