Antonia și Vunk au ținut cursuri de pop

Piața Palatului Culturii a fost, joi seară, mai încăpătoare decît toate am­fi­tea­trele celor cinci universități de stat ie­șene. De Ziua Absolventului, locul pro­­fesorilor a fost ocupat, pentru cî­te­va ore, de Vunk și Antonia, care n-au avut nevoie să facă prezența, esplanada fiind plină cu cîteva mii de absolvenți de la toate instituțiile publice de în­vă­ță­mînt superior. Iar aceștia nu s-au lăsat invitați să iasă la tablă sau să-și predea lucrările la timp. Au dansat, au sărit și au țopăit pînă cînd picioarele li s-au lipit de asfaltul încă fierbinte de la ar­și­ța amiezii.

În fața scenei flutură steaguri imen­se și baloane care poartă însemne ale Universității Tehnice „Gheorghe Asa­chi”, iar fluierele și șuierăturile te fac să te simți ca la un meci de fotbal. Echipa inginerilor este cea care dă startul gă­lă­giei atunci cînd pe scenă este chemat cî­te un reprezentant de la fiecare instituție de învățămînt superior în parte. „Un­de vă sînt colegii? Vreau să vă văd colegii. Așa puțini sînteți?”, repetă siste­matic prezentatorul, care dă impresia că numără pe degete studenții care în­con­­joară spațiul din jurul scenei. Însă si­tuația este salvată de șirul de ab­sol­venți care mărșăluiește pe Bu­le­var­dul Ște­fan cel Mare în ritm alert. „Uite-i, frate, pînă cînd și la concert întîrzie”, se răzvrătește un inginer, suflînd cu putere în fluierul care îi stă atîrnat de gît și fă­cîndu-le semne cu mîna colegilor săi. „În fiecare an aștia de la Asachi sînt cei mai frumoși la marș”, îi șoptește o doam­nă trecută de 40 de ani soțului ei care o ține de mijloc. Deși desprinși din pei­sa­jul studențesc, se uită cu admirație și aplau­dă cu aceeași însuflețire cu care o fac și absolvenții.

În ritm de chitară

Pentru că băieții de la Vunk își încep concertul deja transpirați, agitîndu-și chi­tările în timp ce sar, absolvenții le ur­mea­ză exemplul și strigă împreună cu ei, amintindu-și despre cum „s-au iubit doar de o mie de ori”. Un solo de chita­ră care ține mai bine de un minut face ca steagurile Ligii Studenților de la Au­to­matică și Calculatoare (LSAC) să se miște ușor către ieșire, nu înainte ca cei care le poartă pe umeri să mai soarbă o gură din PET-ul de bere pe care îl îm­part. Însă solo-ul este doar un preludiu pentru melodia „Fiecare”, dedicată studenților care trebuie să țină minte că „fie­­care dintre noi o să mai avem o încercare să schimbăm ce vrem.”

Solistul ne întreabă cîți dintre noi avem restanțe, iar mîinile se ridică ase­me­nea unei strigări la catalogul de pre­zență. Ni se dedică ca imn melodia „Așa și?”, compusă în urmă cu o lună la Iași, iar versurile le învățăm pe măsură ce au­zim de peste douăzeci de ori aceeași în­trebare. După fiecare melodie, inginerii șuieră în ritmul muzicii, însă atenția ne este furată de chitara lui Cornel din care țîșnesc artificii în momentul în care se termină melodia „Artificii pe tavan.”

Lecție de dans

Fetele îi strigă că o iubesc, iar bă­ie­ții le răspund că sînt obsedate. Antonia poartă teniși în picioare și un tricou larg care îi face pe băieți să își schimbe figura veselă în una a dezamăgire. Însă nu-și pot ține picioarele într-un loc atunci cînd cîntăreața îi face un semn sunetistului să dea drumul la un remix de pie­se. „Băi, pe melodiile astea am dansat tot anu de mi-o venit rău, dar acuma se aud atît de mișto! Uite cum îmi vibrează pi­cioarele”, strigă un student de la Uni­ver­sitatea „Alexandru Ioan Cuza” pe al cărui tricou scrie cu alb „geograf”. An­to­nia cîntă puțin, acoperind vocile ini­ția­le din melodiile deja cunoscute și apoi ia o pauză în care îi roagă pe cei doi dansatori să improvizeze pe niște ritmuri de beat-box. Auzind-o, însă, din primul rînd, un băiat negricios îi cere microfonul și, timp de cîteva minute, băieții de pe scenă se mișcă după su­ne­te­le care imită ritmul și bătăile tobelor. „Dacă tot sînt aici, vreau și eu să mă prezint. Sînt Șobo din Țigănași și vreau să-i salut pe toți prietenii mei din Agronomie”, strigă băiatul în aplauzele agronomiștilor care și-au făcut loc în fața scenei din vîrful Copoului.

Pe ritmurile acestuia, mulțimea adunată în fața scenei din fața Palatului se leagănă abătută, cu gîndul mai mult la zecile de pagini lipsă din licență decît la ritmurile alerte care răsună din boxe­le mari.