Un vis sărat

E trei noaptea și băieții de la una dintre zecile de dughene în care se vinde șaorma par la fel de neclintiți ca în urmă cu zece ore cînd soarele se așeza ca un mu­sa­fir ne­politicos pe pielea tu­riș­ti­lor. Din cînd în cînd, cei trei vîn­ză­tori își îndreaptă privirea către un naiv cu burta goală încercînd în sincron să-l atragă cu replici ca din desenele animate. „Hei! Hei! Hei! Campionule, hai să-ți dăm ceva de mîncare.” Azi n-au prea avut noroc. Mai jos pe stradă, un grup de tineri se uită la o to­ne­tă cu tot felul de brățări și lan­țuri, vizibil iritați de către co­mer­ciantul care încearcă să le ex­pli­ce ce forțe pozitive și puteri tă­mă­duitoare au acestea. Însă pe­re­chile de ochi din care sticlesc zeci de luminițe colorate tră­dea­ză indiferența. Dar chiar și așa, ce mai contează? Sîn­tem la mare.

Ne-am obișnuit să ne min­țim că vara, orice-ai face, trebuie să ajungi la mare, ca și cum lumea și distracția ar fi închisă într-un cufăr ascuns în stațiunile de pe lîngă Constanța. Nu contează da­că vii cu prietenii enervanți din liceu, că mai ai în buzunar bani doar cît pentru o bere și că par­că de nicăieri se aude melodia pe care o urăști cel mai tare. Te lași hipnotizat și le permiți picioa­re­lor să te plimbe pe faleză, printre negustorii zîmbitori sau arma­te­le de animatoare care dau che­ma­re în club și te convingi că ai găsit Grădina Edenului.

Desigur, sînt și cei care văd mai departe de atît, care re­cu­nosc adevăratul spirit al mării și nu vin aici să evadeze de restul lumii și să se închidă într-un balon. Ei sînt cei de la polul opus, care atunci cînd rămîn treji pînă în dimi­nea­ță, înfrigurați și cu nisip între de­getele de la picioare doar ca să urmărească răsăritul, adorm pen­tru o fracțiune de secundă. Exact cît să poată vedea, mirosi, simți, auzi și gusta to­tul, într-un vis ce se imprima mai departe de toa­te țesăturile din ca­re sînt făcuți.