Valoare fără număr la catalog

La Hanul Manelelor, nou-veniții trebuie să treacă testul de inițiere. Sînt măsurați din cap pînă în picioare atunci cînd se așază la vreo masă și le sînt urmărite cu coada ochiului toate mișcările, în timp ce dedicațiile curg odată cu bancnotele de 50 de lei. Brandy, invitatul special, arcuiește cîte un „de la Iulian pentru Andreea” țuguiat, umbrind saxofonul care măcăie în spatele lui.

Ușile sînt deschise pentru toată lumea, chiar dacă ești o adolescentă venită împreună cu mama și cu prietenul. Tatuajul de la baza spatelui, buricul gol și cercelul din nas, pe lîngă mișcările care nimeresc ritmul, o fac să pară de-a casei. În schimb, strîmbătura pe care o schițează cînd vede nota de plată o face doar să pară alintată. „Na!”, exclamă cînd îi aruncă mamei sale bucata de hîrtie, amîndouă pocnind din degete pe ritmul melodiei.

De-afară, un bărbat își sprijină capul pe veranda terasei, privind mesenii. Aproape că l-ar face gelos pe Brandy, cînd începe să-i fredoneze versurile cîntînd la un microfon imaginar. Înăuntru, cine nu face poze dansează, fie că își mișcă mîinile de parcă ar împărți pumni, fie că renunță la cămașă. Doar cu rozariul rămas intact la gît și cu pantalonii ușor căzuți, un tînăr le arată mesenilor că vara nu e îndeajuns de călduroasă pentru el. Nici vinul alb de Cotnari nu îi ajunge, așa că bea din două pahare, pînă ce unul dintre prieteni îl potolește pentru cîteva secunde, atît cît să fie anunțată o nouă dedicație. „10 lei de la Gabi, se știe”, se aude ecoul microfonului, iar Gabi primește mul­țumit privirile celorlalți, ca pe o izbîndă. Nu se iau dedicațiile pe caiet, altfel am fi rămas și noi cu numele strigat, ca să se știe.