Iarna pensionar, vara comerciant

„Turistu-i cel mai tipic român. Îi este prea lene să meargă pînă la magazin, iar din lenea asta scot eu bani”, îmi îm­păr­tă­șeș­te nea Nelu, un bătrînel cu mustăcioară sură și cu o vorbă de duh pentru orice. Are două coșuri  din paie și un rucsac doldora de cornuri cu ciocolată, biscuiți și sărățele, dar și cîteva re­vis­te și integrame. Deși umerii îi sînt arși de soare nu renunță la maieu iar capul nu și-l acoperă niciodată. „Așa m-am obișnit să lucrez și e normal pentru un vînzător de pe plajă. Cum olarii au pămînt sub unghii, țăranii bătături, iar minerii sînt murdari de cărbune, așa și eu fără să am pielea arsă nu simt că am muncit”, spune nea Nelu așezînd produse în cele două panere.

Iubirea pe care nu au stins-o anii

Pe timpul comunismului a lucrat ca magazioner la CFR, iar după ’90 a fost printre primii disponibilizați. „De ce le-ar mai fi trebuit paznic cînd interesul lor era să se fure tot? Cînd hoțul intră în curte de cîine se teme cel mai tare, așa că m-au fu­gă­rit.” Pentru că încă nu împlinise vîrsta de pensionare, și-a făcut propria firmă și a început să vîndă produse de import la tarabă în piața din Ploiești, orașul în care s-a născut.

Din ’98 însă, după ce a ieșit la pensie, lucrează doar vara, în Costinești. „Soția e de aici. Ne-am cunoscut cînd am venit în­tr-un concediu. Era chelneriță la o terasă, dar era cea mai frumoasă și mai elegantă femeie de acolo.” O spune parcă cu mîndria dar și cu stînjeneala unui copil în timp ce-și lasă capul în jos, ferindu-și cu rușine privirea. Îmi împărtășește deschis că încă o iubește pe cea alături de care a stat mai bine de 40 de ani și îi mai amintește acest lucru făcîndu-i din cînd în cînd cîte un cadou. „E normal să țin la ea. Avem doi copii și șapte ne­poți frumoși. |ia mici sînt aici, unii lucrează, iar trei, cei mai mici, mă ajută pe mine. Le dau telefon și-mi mai aduc marfă.”

Nu îi place atmosfera mohorîtă din Costinești, iarna.

Deși vara și-o petrece la Costinești, pe timpul iernii se în­toarce la Ploiești. Nu-i place atmosfera mohorîtă de aici. Cu toa­te astea, este nevoit să treacă măcar o dată pe săptămînă pe la că­suța din marginea stațiunii. „Mi-au intrat în cocioabă hoții în­tr-un an. Nu aveam multe de luat, dar au spart golanii aproape toate geamurile, mi-au rupt o ușă și au luat cîteva cutii cu ce cumpărasem pentru vîndut. Ce vrei, minte și bun simț nu se găsesc de cumpărat ”, spune nea Nelu cu resemnare. Își alungă însă repede gîndurile triste, se ridică sprinten de pe bordura de beton pe care ne așezasem, își pune rucsacul în spate și spune șoptit „Doamne ajută”. „La iarnă odihna. Acum trebuie să-i hrănesc pe turiști”, îmi spune zîmbind bătrînelul cu pielea cojită de soare, dispărînd apoi printre umbrelele și șez­lon­gu­ri­le de pe plajă.