Deșertăciuni în salata de alge

„Ești mare și neagră”, îi zice soa­cra dulceag ca o murătură, în­tor­cîn­du-și și ea burta pe-o parte, zîmbind ca o mas­că. Nurorii nu-i vine bine nici bronzul nici vorba, dar silește și ea un surîs și își afundă piciorul în nisip. Vremea e bu­nă, dar toată treaba cu marea s-a stri­cat.

Dintr-un capăt în altul, plajele cos cea mai schimonosită mască pe care și-a pus-o vreodată România pe chip. Peticită, pestriță, ba din mătăsuri, ba din paie, ba la mașină, ba într-o în­săi­lă­tură vîjîită, cu împunsături de ac ne­bun. Și noi ne-am învățat cu ea așa, des­tră­ma­tă, nu mai e nimic nedrept în dife­rența dintre un baldachin în buza apei cu fărîme de soare rupte-n ea și-un pat de scoici scuipat întruna de-o apă ver­de de alge. Ce ne mai ofticăm, în schimb, pentru leul pierdut între tarabe la o por­ție de hamsii, pentru bronzul cu dungi, pentru coada prea lungă de la roaba cu doze gratuite de Coca-Cola. Diferența care ne doare e viața de noapte, o cate­gorie grea la care Mamaia înroșește fundul celorlalte stațiuni, deși scump, strălucitor și interzis găsești și-n Cos­ti­nești.

Marea poartă chiloți cu diamante prefăcute noaptea.

Marea poartă chiloți cu diamante prefăcute noaptea și-și tresaltă sînii c-o obrăznicie mai degrabă servilă decît obs­cenă. Ziua e doar lipsită de pudoare, e neglijentă și doar peticită cu scumpeturi. Marea trebuie să producă tot soiul de fericiri, să se zgîlțîie și pe manele, să stea și liniștită la masă cu rock-ul din Vamă. Nu mai e toată o poezie. E nea­gră și mare și trăiește mai mult pe ni­sip, brodîndu-și masca. Și oamenii vin mai mult ca s-o mănînce și s-o bea, iar în pauzele de masă să-și pună un zîmbet pe fețele de lut ars și să fotografieze gravura asta minunată care ține cît un bliț. La mare nu se clipește, nu se poar­tă bretele și nu se fac glume cu grași. Doar la ureche.