O comoară de vierme, nămol și legende

Odată, un maramureșean cinstit a construit o bisericuță de lemn și i-a dat drumul pe ape. Iar clădirea a rătăcit prin munți, pînă cînd a ajuns la cîmpie, pe malul Ghiolului și din locul în care s-a oprit a început să izvorască tă­mă­du­i­re. Așa a auzit că se spune despre nămolul de aici nea Dumitru, un moldovean din Iași, stabilit în Brașov, care vine în sta­țiu­ne din 1979, an de an. Pe atunci, cu pri­etena care azi îi este soție, iar acum cu fiica, ginerele și nepoțelul de șase ani. „30 de ani am lucrat împreună cu soția la «Rulmentul» și acum anii ăștia ne rod oasele. Aici potolim durerea. La început, mergeam la Centrul Balnear, însă acum, ne-am făcut niște cunoș­tin­țe care ne masează și ne-aduc din larg bi­doa­ne de nămol”, îmi spune bărbatul, retrăgîndu-se sub o salcie, în parc. De acolo, mi-l arată pe prietenul care-i în­dreap­tă oasele în vacanță și apoi se du­ce la taraba cu fructe.

Este ora 14.00, soarele clocotește sarea și nămolul iar nea Dumitru aș­tea­ptă „băieții” să vină din larg cu sticlele vindecătoare. „Dau 10 lei pe cea de doi litri și 25 pe cea de cinci, chiar dacă am auzit că nămolul lor nu-i la fel de bun cum este cel pe care calci cînd intri în lac. Noi ne încredem în el oricum ar fi”, mai spune bunicul și apoi gustă din zme­ura țigăncii care are fructe de vînzare.

Apa Techirghiolului e așa de sărată încît la malul lacului spuma se adună în straturi și băltește încontinuu pînă ce se evaporă și lasă pe nisip o coajă alb-găl­buie cu un miros înțepător. Aproape de zidurile Centrului Balnear îl găsesc pe „domnul Tudor”, un pensionar din Man­galia pasionat de tratamente naturiste, căruia cîțiva cunoscuți îi zic „docto­rul” pentru că le masează corpul periodic, imediat după ce se spală de pasta nea­gră cu care s-au împachetat ziua în­trea­gă. Cabinetul lui Tudor este o masă im­pro­vizată, pe care stă molatic un bătrîn ars de soare pe care „doctorul” îl frămîntă ca pe un aluat vîrtos, de cinci ani, după cum spune. „Nămolul e o comoară pen­tru noi. Viermele ală mic care pu­tre­zeș­te și astfel îi dă viață este o bogăție pe care nu-l prea apreciem. Ia, uitați-vă, a­proape că numărați pe degete turiștii de pe plajă. Cîtă puzderie era înainte aici și ce e acum…”.

Aceeași nemul­țu­mi­re o are și moș Vasile, un alt brașovean, aghezmuit bi­ne la amiază, dar mulțumit că primăria a mutat circul de lîngă plajă, pentru că din „1990 pînă acum cîțiva ani, cămi­le­le, caii și mizeria făceau aerul de neres­pirat.” El știe că Techirghiol s-a ridicat după ce tătarul orb, Techir, s-a împotmo­lit cu mîrțoaga sa buboasă în nă­mo­lul din lac. Și, după ce-a ieșit la mal, mare i-a fost mirarea cînd a descoperit lumea cu culorile și formele sale și pe măgarul său complet tămăduit.