Pe urme de poveste – Amintiri din 2000, cînd eram niște copii

La Petroșani, în tulburii ani 2000, am fost de două ori, din cîte mi-aduc aminte. Minerii erau pre­zentați la televizor ca niște mon­ștri, bîta fiindu-le a doua na­tură. Se vorbea de lovituri de stat, de zeci de morți, de oameni le­gați la mîini și aruncați în Olt, de tot felul de conspirații. Puțini jurnaliști merseseră în mijlocul lor – între presa națională, cantonată în manipularea prezentă și amintirea dureroasă a Mi­ne­ri­adei din iunie 1990, pe de o par­te, și neîncrederea parțial justifi­cată a ortacilor, pe de altă parte, se crease o prăpastie. Noi n-am ezitat să mergem și să vorbim cu ei. Decizia se lua pe loc, în cî­teva ore eram în tren. Mergi mult pî­nă la Petroșani, se face zi, se fa­ce noapte, parcă te duci într-o altă țară. Într-o anumită măsură, chiar mergi într-o altă țară.

Stăteam de fiecare dată într-un cămin al Universității din oraș. Pur și simplu sunam la rec­torat, ne recomandam și pri­meam găz­du­ire, fără să plătim nimic. Um­blam amîndoi cît e ziua și noap­tea de lungă prin crîșme pen­tru a-i găsi pe mineri, proaspăt în­torși de la bătaie. Unii ne arătau vînătăile și ne povesteau. Viață la sînge. La început poate că erau puțin suspicioși că doi ziariști de la Iași, de la un jurnal studen­țesc (bă, ăștia-s pui de inte­lec­tu­ali?), vin să îi întrebe ce se în­tîm­plă în viața lor. Cu timpul în­să, prindeau încredere. Noi nu țineam cu nimeni. Am mers în casele lor, am băut cu ei atîta cît să cunoaștem cît mai mult din su­fletul lor în doar două zile, ba parcă am ajuns și într-un club de striptease, într-o noapte. Am fost și în „Penalty”, clubul des­chis de fotbalistul Ioan Timofte ca să-și aducă aminte că ratase o lovitură de pedeapsă în Italia, în ’90. și am văzut: nu doar ei erau de vină. Realitatea nu avea doar un tăiș. Poate uneori e nevoie de puțină nebunie și inconștiență ca să te apropii de adevăr, dar nu ăs­ta e destinul unui ziarist care a învățat „lucrurile care trebuie”?

La „Opinia” mi-am exercitat inocența. E bine că eram în mul­te privințe necopți. Așa ne-am apropiat mai mult de oameni, de poveștile lor și, în final, de studen­ții – cititori. Eram sinceri, unii zic și talentați. După ce ne întorceam, luni seara luam fie­ca­re cîte un braț de gazete, ne îm­părțeam căminele și vindeam „Opinia” din ușă în ușă. Erau poveștile cu care creșteam îm­pre­ună, de ambele părți ale ușii.

Sorin SEMENIUC