Două pagini

Își știa cuvintele, le folosea cu delicatețe. Iubea presa sau ce-a rămas din ea, tresărea cînd găsea un articol care să-i miște lumea. Se bucura pentru realizările foș­ti­lor studenți, și nu pentru că îi tre­buia recunoștința cuiva. E primul pro­fe­sor căruia i-am spus pe nu­mele mic, primul profesor cu care am împărțit țigări, primul cu care am rîs. Era deștept și avea cel mai fin umor din cîți cunosc, rîdea de el așa cum ar trebui să rîdă orice om normal la cap. „Mă re­trag și eu să citesc două pagini dintr-o carte. Așa adorm mai bi­ne, după o pagină jumate. Ju­ma­tea cealaltă o visez pînă sună cea­sul”, așa mi-a scris pe Facebook, într-una din ultimele dăți. Somn ușor, prie­tene, mulțumesc frumos.

de Vlad ODOBESCU