Veriga slabă din rețeaua la negru a șnițelelor

Povești fără timbru Niciun comentariu despre Veriga slabă din rețeaua la negru a șnițelelor 16

Primele condamnări pentru nașii care și-au deschis buzunarele pentru călătorii fără bilet au stricat un echilibru care funcționează de mai bine de 20 de ani. Relația dintre nași, navetiști și turiști care, conform unor socoteli ale procurorilor, ar fi privat bugetul CFR de sute de milioane de lei din bilete, a fost mereu o loterie. De la momentele de libertate totală, în care nașii încăpeau cu greu pe coridoare printre mîinile întinse, la clipele în care supracontrolul tăia cu sînge bilete pentru fiecare călător care părea a nu ridica probleme în a se certa cu ei, astăzi, nașii nu mai iau riscurile de-altădată, închid cu greu ochii și așteaptă momentul în care salariile și bunul simț le vor da o altă libertatea – cea de a învăța litera legii.

Trenul care se-mpleticește ca o an­drea într-un război de țesut ia a­gale drumul Pașcaniului. Marian se întoarce dinspre locomotivă printre pasagerii prinși ca sardelele pe ho­lul nesfârșit. Pasageri care, deși a­bia am trecut de Lețcani, arată de par­că ar fi stat zece ore pe hol la Ur­­ge­nțe și-ar fi dispuși să plece cu pi­­cioarele rupte acasă, doar să-i bage cineva în seamă. „Am plătit bilet să ne călcăm în picioare ca niște cîini”, îi aruncă un student ras în cap, cu șapca atîrnîndu-i doar de-o ureche. Marian ridică neputincios din u­meri, compostează, merge mai departe, croindu-și drum către capătul va­go­nului cu geanta mare ca ante­mer­gător. Mă găsește în fața compartimentului nașilor, zăvorît cu un lanț gros și un lacăt cît pumnul. Ne re­cunoaștem – am făcut amîndoi dru­­mul ăsta de-atîtea ori încît am a­juns să-l văd mai des decît pe jumătate dintre rudele mele, așa că mă chea­mă în compartiment și trage ja­lu­ze­lele.

Înăuntru, colegul său de tură fu­mează nestingherit lîngă geam. Ma­rian își dă jos geanta și scoate din buzunarul din dreapta de la sacou un pumn de bancnote de-un leu, împăturite atît de puternic încît par­ țigări de foi. Mă vede că mă uit lung la ei și ridică din umeri, un „așa, și?” plictisit. Îl întreb cît face pe-o tură lungă, Vatra Dornei, Cluj Napoca chiar Timișoara. „Nu ajung atît de de­parte că mergem pe ture – la Su­ceava, dar am ajuns și la Cluj.” În­chide ochii și pune rotițele în miș­care. „Milioane”, răspunde sec. Era în 2010, vara, și tot compartimentul era plin de fumul de țigară care mai degrabă intra în rotocoale în va­gon decît să se lase scos pe geam. În brațe Marian avea cîteva zeci de lei, poate chiar 100. Pentru Pașcani lua 3 lei studenților, 6 la navetiști. Dar nu face mofturi, cînd intră în compartiment și vede un student ca­re citește o carte, ia leii de unde-i semnu fără să-i numere. „Îi țin minte, și dacă-și bat joc de mine, a doua oară plătesc biletul și suplimentul.” N-a făcut-o însă nicio­da­tă. Cel mai mult a dus un grup de 30 de oameni la negru pe ruta Iași – Va­tra Dornei. Le-a luat jumătate de preț și le-a pro­mis că dacă se în­torc du­pă patru zile cu trenul de seară or să-l găsească tot pe el. Oamenii n-au riscat și și-au luat bilet.

M-am mai întâlnit în urmă cu doi ani cu Marian. Tras la față, o­bo­sit, cu un stres care i-a măcinat o­chii în orbite și i-a lăsat două pungi mari dedesubt. Milioanele pe care le fă­cea pe trasee s-au subțiat pînă cînd s-au transformat într-un pumn de lei făcut pe distanțe scurte după te­lefoane date de teama supracontrolului. Nu mai fumează nimeni în spa­tele jaluzelelor din compartimentul nașilor, iar singurul venit pe ca­re-l mai face în afara salariului stă îndesat în patru genți mari, de toa­te culorile, împrăștiate în compartiment. Marian s-a transformat din ghidul turiștilor la negru spre toată Moldova în paznicul rețelei la ne­gru de șnițele care se revarsă la Iași.

Un bilet pierdut

„În tren nu se mănîncă semințe și nu se fumează”, și cei doi băr­bați se opresc instantaneu. „Iertare domn’ șef, gata, nu mai facem”, spune u­nul dintre ei fugărind fumul de ți­gară cu mîna și îndesîndu-și semințele în bu­zunar. După o clipă de agitație, în ca­re cei doi tineri, cîinele și zambila urcă sus pe niște trepte, nașul ajun­ge în dreptul unei bătrîne care stă­tea într-un colț al holului, pe care nici nu o vedeai pînă cînd nu au cobo­rît grosul navetiștilor. După două minute de negocieri între șase ochi, fiindcă și supracontrolul s-a dus să asculte, se aude vocea bătrînei.

„– Să mă bată focu’ dacă am bani de bilet.
– Aici nu e vorba de foc doam­nă, ci de bilet, 8 lei costă sau cobori la Bacău.”
– Da’ vin de la containere acu, mă așteaptă fata mea…
– Poți să fi umblat și prin mall din partea mea, cîtă vreme îmi dai acuma 8 lei, cît face pînă la Tîrgu, altfel nu cobori.”

E 2015, iar trenul de navetiști spre Bacău oprește în Sîrca, toți chi­bițarii care nici nu știu cum arată un bilet coboară de parcă le-ar fi a­runcat careva petarde-n șosete. Pe bătrîna din fața mea o ia tremuratul, nașul o ajută să se așeze pe o ban­chetă, vine și supracontrolul mai a­proape și negocierile continuă. A­cum îi cere 5,20, prețul normal, fără taxe suplimentare. Bătrîna scoate tre­murînd un leu de sub căciula care îi astupa pînă și sprîncenele și îl întinde tremurînd către cei doi băr­bați din fața ei. Supracontrolul, cu părul lins și cu un rînjet cît toată fața, își strînge nodul la cravată și zice cu dispreț. „Las-o așa, o luăm la Bacău, o lăsam la Poliția Transport Feroviar, își ia amendă plus biletul de întors înapoi – 6 milioane o cos­tă”, și amîndoi bărbații izbucnesc în rîs. În hol se lasă tăcerea, pe fundal răsunînd numai zgomotul în­fundat al roților de tren. Îl întreb, cu­rios, dacă bărbații care au coborît aveau bilet sau dacă i-a căutat. Se întoarce înspre mine, împreună cu celălalt controlor și cei doi bărbați de la supracontrol și-mi aruncă un „aveau abonament”, de parcă fie­care cuvînt rostit îl ustura în coșul piep­tului. „De unde știți?”, plusez. „Știu”, îmi răspunde și se întoarce la fe­me­ia pe care o apucase plînsul. „Nu plîn­ge, doamnă, că începe să mă ia și pe mine cu lacrimi”, și pe mij­locul feței i se întinde un zîmbet ca­re dezvelește dinții.

Un bărbat care o cunoaștea pe bătrînă vine dinspre ușă cu un leu întins înspre naș și-i spune oarecum sfios „un leu de la mata și u­nul de la mine și ajunge pînă la Tîr­gu”. Supracontrolul îl întrerupe tăios, se întoarce la bătrînă. Amenințările curg, femeia plînge. De sus, cîinele începe să schiaune. Deodată, tînăra care urcase mai de­vreme sus, coboară cu o bancnotă de 5 lei pe care i-o întinde nașului, care o ia de parcă ar fi cel mai natural lucru și începe să-i taie bilet bătrînei, care nu mai contenea să își facă cruce, firimituri de pîine cur­gîndu-i din mîneca paltonului gri, spălăcit.

***

Astăzi, mersul trenurilor s-a schim­bat, și cel de pe hîrtie, dar și legănatul impasibil al vagoanelor. Trenul de seară care leagă Iașul de București merge întîi prin Pașcani și face o oră în plus. În coada lui tre­nează multe vagoane de noapte ve­nite de la moldoveni. Nașii sunt im­pasibili. Doi bărbați la 55-60 de ani, cu fața ștearsă de timp, nu mai au timp de taclalele inutile – au de pă­zit vagoanele și coridoarele aproa­pe goale. Îl întreb pe unul dintre băr­bații din fața mea, pe hol, despre căl­dura din vagoane și-i spun, cu bile­tul în buzunar, c-aș vrea să ne-nțe­legem pînă știe el că urcă supracontrolul și să-mi taie bilet de-acolo spre capitală. „Nu merită”, îmi spune fața ștearsă care prindea formă în riduri. „Nici sănătatea, nici libertatea”.

Articole similare:

Autor:

Cătălin Hopulele

Director la Opinia studențească, reporter Ziarul de Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top