Un minut a clădit o lume

„Acasă-i România, acasă-i tricolo­rul” – se aude din boxa mică, de deasupra sca­unului autobuzului mic care duce spre Chișinău. Înăuntru, fetele încep să vor­bească întîi șoptit și apoi din ce în ce mai tare, lăsînd pajiștile lungi, triste, lovite de toamnă, să se umple de veselie. La volan, un nene mic de statură, cu mustața sură ne zîmbește mereu în oglindă și ne intră în voie cu de toate. Nu-i deranjat că-l tot punem să oprească ca să luăm aer și nici că-l rugăm să dea volumul mai tare. A pus muzică la telefon și playlistul său ne plim­bă din Orient, pe ritmuri arăbești, spre iubita Basarabie, cu triluri suave, populare, într-o română mai ascuțită.

La evenimentul ăsta pentru jurna­liști, ne-am adunat de peste tot din țară. La Chi­șinău ne-au așteptat colegii noștri de peste graniță care nu s-au dat înapoi cînd a fost vorba să ne îndrume prin oraș, să ne sfătuiască unde-i mai bine să schim­băm bani și mai ales unde găsim cele mai ieftine bomboane din zonă.

Ana învață la Universitatea din Chiși­nău și de cînd se știe a stat în capitală. Cînd aude că sîntem din Iași i se lu­mi­nea­ză fața. De curînd a fost aici și-i place mult, mai mult decît Bucureștiul, care-a năucit-o cu traficul său. „Știți ce avem noi mai fain aici în Moldova? Băieții. Ai noștri îs mai frumoși”, spune Ana și rîsul zglobiu umple holul din fața salonului în care luăm cina în prima seară. Rîdem și noi și alunecăm repede într-o polemi­că amuzantă pe tema asta, spre deliciul chelnerilor, care trec din cînd în cînd pe lîngă noi cu speranța c-o să abandonăm paharele goale și n-o să-i ținem aici prea mult. Ana nu s-a gîndit niciodată să plece din Moldova. Ai ei au ajutat-o să-și des­chisă o agenție imobiliară așa că acum se descurcă singură destul de bine. În timpul liber, numai de drag, după cum ține să sublinieze, pictează. N-am întrebat-o unde trasează granița țării atunci cînd își pictează patria, dar e clar, după mai spune din cînd în cînd, fără vreo in­tenție, „la voi”, că Prutul a lăsat totuși urme între noi. Cu toate asta, zîmbește cald me­reu și-ți vorbește cu o prietenie sinceră, cîntărind fiecare cuvînt cu grijă. Are rădă­cini ruse și acasă doar asta se vorbește. Ea se descurcă destul de bine în româ­nă, așa că de fiecare dată cînd aude asta se apro­pie pregătită de discuție.

Mihai e tot din Chișinău, dar de vreo șapte ani trăiește în România. Liceul l-a făcut în Sibiu și apoi a plecat la facultate în București. Tot acolo trăiește și acum, deși se gîndește ca în viitor să dea o șan­să și Timișoarei, pentru că oportu­nită­ți­le-s multe. Chiar dacă-i moldovean, Mihai e un îndrăgostit al Bucureștiului. Dacă vreun alt participant la discuție vorbeș­te cu simpatie de un alt oraș al țării, Mihai sare cu argumente usturătoare ca să-și ape­re casa adoptivă. Cînd s-a mutat în București și-a făcut un site pe care l-a numit „un minut” și pe care postează ar­ticole video. Ăsta-i modul lui de a men­ți­ne oamenii informați și de a le sta aproa­pe.

La fel ca Mihai, și noi am prins drag de Chișinău și chiar dacă ne temeam că n-o să știm să ne întoarcem la hotel, ori­cît de obosiți eram ne făceam totuși drum pe străduțele micii metropole. Chiar da­că l-am cicălit atunci că și-a ales așa nu­me pentru site, acum l-am înțeles. E ne­voie doar de un minut să te îndră­gos­tești de-un loc și să-ţi devină acasă.