Ultimii soldați de teracotă

Se spune că francezii au inventat coniacul pentru că au lăsat o dată pe sobă o sticlă de vin și așa l-au ars. Românii rîdeau de sobele din casele lor pentru că, la cutremurul din 1977, acestea nu s-au dărîmat. Le numeau a „opta minune a lumii”, iar accidentul de la Cernobîl ar fi putut fi evitat, dacă rușii se sfătuiau cu niște sobari. Acestea sînt doar cîteva din glumele despre meseriași. Acum, secretele acestora – fie ele ade­vărate sau nu – s-au închis odată cu ultimele piese construite. Dumitru Sălceanu este printre ultimii din zona Moldovei care mai construiește teracota manual, iar bătrînul Șlipuc, la cei 70 de ani, își agață meseria în cui, fără să mai aibă nici un ucenic căre să-l urmeze. Acești meseriași vor stinge în viitorul apropiat focul care i-a crescut.

Își scoate tacticos o țigară din pa­che­tul albastru de Pall Mall și o a­prin­de în timp ce începe să vorbească. O ți­ne cu mîna stîngă, văzîndu-și unghia de la degetul ară­tător pe jumătate rup­tă. Este una din micile neplăceri ale meseriei sale, la fel ca durerile de la pi­cioare sau vederea slăbită. Dorel Șli­puc a petrecut 41 de ani cu mîinile în pămînt, lut și apă, după cum spune chiar el. A lucrat ca sobar din adoles­cen­ță, iar de atunci, numărul pieselor montate de el ar fi egal cu cel al tutu­ror caselor din Tîrgu Frumos, cu ușu­rință.

Mic de statură, cu o bască neagră în creștetul capului, bătrînul își caută cuvintele printre rotocoalele de fum și vorbește, cu privirea fixată, despre nu­mărul de plăci necesare unei sobe, de cîte colțuri are nevoie sau de ce teracota de Roman este cea mai proastă. „Am făcut prima sobă în 1958, cînd aveam vreo 18 ani. Eu am îndrăgit-o de la bu­ni­cul meu,că noi sîntem o familie de sobari teracotiști, cum spunem. Tata a fost sobar, unchiul a fost sobar, toți”, povestește nea Dorel. Pe vremea aceea, îi învățai tehnicile acestei me­se­­rii de la Școala Pro­fe­sio­nală din Co­pou, însă îndeletnicirile adevărate le primeai în ucenicia celor mai bătrîni din familie. Le însușeai odată cu ne­greala fumului din coș și mirosul lutului gălbui.

„Prima lucrare a fost pe Ștefan cel Mare, pe atunci era Cooperativa, unde lucram, iar președintele m-a trimis la o casă să o ridic. Mi-a luat cam vreo două zile că eu eram la început, dar atunci i-a plăcut și omului, și pre­șe­dintelui, și bunicului. El venea și mă con­trola, dacă ceva era neclar, venea și îndrepta dunga. Dacă greșeam, îmi dădea și două dreptare pe spate, spu­nîndu-mi «doar așa ți-am spus să faci»”, continuă bătrînul.

Zîmbește și-și aduce aminte de un episod de pe vremea cînd încă era sub îndrumarea sau, mai bine zis, polobocul bunicului. Se afla la o lucrare la Institutul Pedagogic din Co­pou și era cățărat pe o scară, la doi metri față de podea. Cînd să se în­toarcă, a căzut fix în cada cu lut, îm­proșcînd fiecare colț al camerei. „Bu­nicul m-a tras de picioare afară, cu tot cu lutul pe care îl aveam pe mine mi-a dat două dreptare, iar apoi m-a trimis acasă să mă schimb. Dar acolo m-a luat mama și mi-a tras și ea o bătaie”, dar doi ani i-au luat apoi pînă să-și dea mîinile după plăcile de teracotă. După aceea „era ziua și soba”, iar în ur­mă­torii zeci de ani a încălzit, la propriu, mii de familii.

Are foarte mare răbdare, iar cînd în­cepe să-ți explice despre montatul unei astfel de piese, te poartă printre numere, unghiuri și culori, ca și cînd ai putea să-i fii ori ucenic, ori să-ți faci lista pentru cumpărăturile necesare. De exemplu, pentru o cameră de patru metri pe patru, ai avea nevoie cam de 120 de plăci de teracotă. „Cum sînt astea socotite? 30 de colțuri sînt 45 de plăci, 40 de plăci normale, patru colți de cupolă sînt zece plăci, trei laterale de cupolă sînt șase plăci jumătate, un colț este două plăci de marmură. O etajeră este socotită șase plăci…”, iar numerele se încurcă în același fum de țigară că n-ai avea cum să ții minte toate detaliile deodată.

Cu ochii de lut

Soba trebuie să fie dreaptă încă de cum așezi primele plăci. Bătrînul ex­pli­că, folosindu-și bricheta albă pe post de poloboc. Pasta este făcută din lut, pămînt, nisip și apă, iar totul se lu­crează „numai cu mîna, nu cu mistrie sau altceva”, continuă el. Se­cre­tele me­seriei se văd, de fapt, la lumina zi­lei, mai degrabă totul ține de practică. Important este, de exemplu, ca fumul care iese pe coș să fie rece, altminteri toată căldura se duce în afara casei. Pentru asta există acele fumuri. 

Își ia din nou bricheta în mînă și cu celelalte degete rămase libere, desenează pe peretele din stînga lui cum sînt ele, de fapt, în formă de romb. „Fumurile sînt niște căsuțe ca niște faguri, cu cît are mai multe fumuri – urcînd, coborînd – pînă se ajunge la burlan. Numărul acestora trebuie să fie fără soț. Se fac cu trei, cinci, șapte, nouă, 11, 13”, practic, ele sînt un fel de canale prin care trece fumul și aerul cald – și se află de la jumătatea sobei.

Geaca de piele neagră e mai mare cu jumătate de număr, iar din manșetă  ies la iveală două mîini care-s parcăc ale unui bărbat de 30 de ani. Albe, fără riduri sau pete provocate de trecerea anilor. Pesemne că de „vină” or fi fost efectele terapeutice ale lutului din care și-a cîștigat existența.

Sobă ca a mea nu mai are nimenea

Acum nu se mai găsește nici sîrma galvanizată pe care o folosea el, cără­mida s-a înlocuit cu șamota, și nici nu se mai folosește teracotă verde sau al­bastră. Materialele nu-i mai sînt la îndemînă, însă nici n-ar mai avea tare mare căutare. La Cooperativă erau peste 30 de sobari, iar acum, rîde el, poți să-i numeri pe toți pe degetele de la o mînă. Cine mai este acum, din ti­neret „e din ăla care mai degrabă aruncă ochii pe geam, termină lu­cra­rea, ia banii și pleacă, chiar dacă nici n-o făcut bine acolo”, povestește bă­trînul. Nici nu mai are căutare, hai c-or mai fi oameni care să vrea sobe, însă nici el nu a avut ucenici care să-i fure meseria, nici măcar din priviri; „a mai venit cîte unul tînăr, dar se uită, dă din cap că înțelege și gata”.

Iar dacă el a deprins meseria de la bunică-su, nici unul dintre cei patru co­pii nu au vrut să-i ia locul. Moș­te­nirea nu-i mai este demult un bun personal, ci s-a transformat în so­be care s-au împărțit în tot Iașul și-n orașele din apropiere. În timp ce era la Coo­perativă, pe vremea regimului co­mu­nist, ca să cîștige un ban în plus, mai lucra și la un „patron”, care-l ajuta cu alte comenzi în plus. „Ca să scot un sa­lariu de 1200 de lei, trebuia să pun 1000 de plăci într-o lună de zile. Atunci tu erai plătit cu un leu pe placă, astfel că trebuia să tragi tare de tot”, recunoaște nea Dorel.

După ce a ieșit din armată, la Bu­cu­rești, în 1961, a rămas încă 15 ani să construiască sobe pentru ei. Angajat ca civil, își plimba sculele între casele naționalizate, comenzile de la Coo­perativă și unitățile militare. „Am lu­crat la Aviație, la spitalul militar și pe urmă m-am dus la batalionul de grăniceri, dar acolo am dat de rău. Aveam copii de acum, iar treaba era cam așa: plecai pe 1 și veneai pe 30. O lu­nă de zile era viață de haiduc. Și fe­meia mi-a spus atunci că ori mă țin de armată, ori de casă”.

Mai mult, cea mai grea muncă era atunci cînd a făcut sobele de la fostul cinematograf Pușkin, Libertatea sau Tineretului, unde punea mai bine de 200 de plăci, iar o lucrare dură cam vreo trei-patru zile. De acolo, a trecut la șeminee, pentru care este recunoscut în întreg orașul. Una din diferen­țele dintre o asfel de piesă și o sobă es­te că prima nu încălzește, întrucît toată căldura merge direct pe coș. Însă el a reușit să-i pună acele fumuri. „Este greu, trebuie să știi cum să pui fu­mu­rile. Ceilalți sobari ar ști, însă ei nu vor, iar dacă-l faci gol, cum arde fla­căra, cum se duce totul afară”.

Cel mai greu i-a fost la șemineul făcut în Chișinău, unde a trebuit să remonteze unul vechi de mai bine de o sută de ani. Cît despre sobele rusești, comparativ cu ale noastre, au pereții lați cît o cameră aproape,iar în afară de ornamentele lor, unele aveau lipite bănci din teracotă – „erau adevărate bijuterii”, conchide nea Dorel.

Regretă acum, și pentru că sobarii – căci îi vede ca pe niște artiști – și-au lăsat îndemînarea închisă dincolo de por­tițele de fontă, dar mai ales pentru că nici el nu poate să construiască încă una. Ochiul stîng îi este mereu aco­perit de pleoapă, iar în celălalt se vede un albastru slab sau ceruleu, cum spu­ne el, la fel ca plăcile de teracotă pe ca­re le mai folosea. Ar mai vrea să lucreze, în urmă cu două săptămîni a reparat una din zona Rîpei Galbene, dar spune cu greutate că nu-l mai țin „bă­lă­mălile”. Meseria și-o privește ca fiind una specială, își compară mă­ies­tria cu cea a olarilor de la Cu­cu­teni, cînd din „mîna aceea trebuie să iasă ceva frumos întotdeauna”, zi­ce, cu mici goluri de aer printre cu­vinte.

Atelierul lui Hefaistos

Dacă în Iași mai găsești cîțiva so­bari, teracotiștii se numără pe mîini, adică mai sînt doi în toată zona. De cum ieși din CUG-ul comunist al Ia­șului, ajungi în așa-zisa zonă metropolitană și intri în Horpaz. Vilele se zăresc în spatele hotelului Capitol, iar printre găinile lăsate să umble bezme­tice pe ulița asfaltată, ajungi la ateli­erul lui Dumitru Sălceanu. Este prin­tre puținele locuri din zona Moldovei unde se mai face teracota manual, iar îndemînarea a primit-o de la tatăl lui.

Materia primă de care are nevoie și-o aduce de pe lîngă Iași și din Tul­cea. Ca să fie cît mai fină placa, ames­tecul – format din caulin, nisip, lut – trece de patru ori printr-un  ma­la­xor ce seamănă cu unul de la bru­tărie, iar apoi el este întins în matrițe. „Eu am o rețetă de la tata primită, pe care o respect. Am mai încercat și altceva uneori, însă nu a fost cu un mare randament”, spune bărbatul. Cei peste 40 de ani nu se văd decît în ochii lui ascunși în orbite. Obrajii, puțini ro­șiatici, parcă i-au ră­mas așa de la orele pe care le-a petrecut în fața cuptorului. Iar acestea se numără în or­dinul zecilor și sutelor. 

Întreg procesul durează cîteva luni și piesele, după ce sînt scoase din ma­trițe, se lasă la uscat pe niște rafturi, vreme de cinci zile, iar ulterior sînt urcate în pod, pentru cîteva săptămîni. Se coboară piesele, se „glazurează”, pentru a le da acel luciu și culoare, apoi urmează partea cea mai grea. Arderea acestora durează undeva între 70 și 75 de ore, la foc continuu. „Atunci lipsesc de acasă cîteva zile, trebuie să fiu mereu la atelier, să am grijă de foc, nu oricine știe cum să pu­nă lemnele pe foc. Mai întîi se pun în­cet, flăcările trebuie să crească treptat, altfel se strică placa”, explică Du­mi­tru.

Ca și-n cazul bătrînului Șlipuc, me­seria a furat-o de la taică-su, de pe vremea cînd a lăsat joaca de pe iarba din fața casei, pe lutul din spatele atelierului.

Cine aruncă apă pe foc

Alături de el, se află mai mereu Vali, soția lui. Cu zîmbetul șagalnic as­cuns, ea spune că priceperea a că­pătat-o cît timp i-a stat alături, iar unde bărbatul nu-și găsește cuvintele sau nu mai ține minte vreo dată, ea vine din spate cu toate lămuririle. La atelier, ea îi este un fel de asistent, bun la toate. Își suflecă mînecile și se pune la mutat piese din pod în cuptor sau încearcă să modeleze pasta din care se vor face viitoarele plăci. Este o me­serie în familie, ar spune, însă băiatul de 14 ani chit că-i place să stea să se uite, nici nu gîndește să-i urmeze pașii, fie ei făcuți și-n lut.

„Îmi place cînd desfac ușa de la cuptor, mă uit înăuntru și văd că e perfect, văd că plăcile de teracotă sînt perfecte, e frumos”, recunoaște bărbatul. Se uită în jurul atelierului, iar în aer se simte mirosul lutului proaspăt bă­tă­to­rit. De cum intri în camera de „cre­ație” te lovește și un val de căldură, iar acolo vezi o doamnă blondă, de peste 30 de ani, care-și înfinge de­ge­tele în pasta de un gri spălăcit. Privirea îi este îndreptată spre masa de lucru, iar mîi­nile i se mișcă slobode pe lîngă corp. Sin­gurul element din decor care se mai schimbă e muzica de la Kiss Fm, în rest, toate mișcările îi sînt controlate, aproape mecanizate. Îți răspunde din fugă, fără să-și întrerupă ritualul.

Pentru Sălceanu urmează acum o perioadă de pauză, pe timp de iarnă nu mai face nici o placă, de teamă să nu crape de la frig. E mulțumit că încă mai sînt oameni care-și fac sobe din teracotă, însă-și spune că în maximum patru-cinci ani, această mică industrie va dispărea.

Atît el, cît și bătrînul Șlipuc se uită, ca niște martori de cealaltă parte a baricadei, cum aceste bucăți, alteori vă­zute ca adevărate piese de artă, dispar. Astăzi, arată ca niște mamuți de teracotă care, rușinați de propria lor mă­rime, se mută într-un colț întunecat al camerei, așteptînd să fie distruși.

George GURESCU