Tinerii care muncesc la picioarele mării

În poveștile bunicilor aud mereu replicile din categoria „eu lucram de la 14 ani, dar mai știu tinerii din ziua de azi ce e munca?”. Chiar dacă lipsa dungilor de pe frunte trasate de timp nu trădează experiența, tarabele situate de-a lungul țărmului românesc sînt pline de tineri care au un CV stufos. Puțini știu că în spatele celor care strigă, a celor care fac shaworma în stradă sau servesc la terase există povești de care și bunicii noștrii ar rămîne impresionați. Împinși de orgoliu sau de situația materială dificilă de acasă, aceștia își ascund în nisip coatele tocite și piciorele obosite în fiecare vară.

Meserii furate din orgoliu

E ora două dimineața, iar Geor­ge stă cu o sticlă de bere în față pe terasa „10 Steaguri” din Costinești. Tocmai a ieșit de la serviciu și se scufundă în muzica lăutărească pen­tru a se relaxa după o zi în­trea­gă de tăiat salate pentru shaworma și pus castraveți murați. Nu s-a angajat pentru bani, ci pentru a mai uita din problemele ce îi încurcă ritmul liniștit de gîndire și pentru a se distra cu colegii de muncă. Înainte de a se angaja era membru într-o trupă de lăutari și cînta la saxofon, instrument pe care a învățat de u­nul singur să-l mînuiască. Îi plăcea că la 14 ani se plimba prin țară în concerte, dar a simțit că vrea ca viața să ia și alte forme, nu doar de portativ. Așa că s-a înscris la Fa­cul­ta­tea de Geografie de la Univer­si­ta­tea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. La două săptămîni de la în­c­e­pe­rea anului universitar a fost ex­matriculat pentru că a bătut un pro­fesor care a țipat la el. „Era unul pri­căjit și arțăgos, nu mai știu cum îl chema. Părinții mei nu au țipat niciodată la mine și a îndrăznit el. Păi eu nu stau la discuții”, spune el și își drege glasul cu o gură de be­re. După incident și-a dat seama că nu este făcut pentru viața studen­țeas­că și a plecat să-și caute de lu­cru. A venit la mare pentru că se gă­seau locuri mai ușor, era pe o pe­ri­oadă scurtă de timp și bine plătit. A stat pe lîngă shawormari și a „fu­rat” meseria în cîteva zile. La fel și me­seria de pizzar, pe care a de­prin­s-o plătind băiatul care făcea pizza să îl învețe meșteșugul învîrtirii aluatului în aer. „Cînd m-a întrebat patronul la care voiam să mă angajez i-am zis că știu să fac pizza, iar eu nu știam nici măcar ce conține coca. Dar am învățat într-o singură zi de la colegul de tură. Abia la sfîrșitul sezonului i-am spus șefului că nu știam la început să fac și nu m-a crezut. M-a chemat și anul acesta pentru că îi place cum mă descurc”, povestește cu zîmbetul pe buze.

De la pizzar la tătic

Fata care i-a dăruit un copil lui George a plecat de acasă fără să-i spună un cuvînt, ba mai mult, îi interzice să-și vadă fetița, care acum are doi ani.

La cei 24 de ani ai lui, George, băiatul cu ochi căprui și chip măs­li­niu din Vaslui, nu mai crede în dragoste. Fata care i-a dăruit un co­pil a plecat de acasă fără să-i spu­nă un cuvînt, ba mai mult, îi interzice să-și vadă fetița, care acum are doi ani. „Eram tineri, ne iubeam și am făcut o prostie, ba nu. O minune. Mi-am recunoscut copilul și vreau să fiu alături de el, dar nebuna a plecat și m-a lăsat pustiit. Nu mai vreau femei în viața mea, îmi vreau doar copilul”, mărturisește acesta și se duce pe ringul de dans. Zîm­betul e larg, sincer și ascunde po­va­ra drogurilor care timp de aproa­pe un an l-au ținut la distanță de familie. Părinții nu știau nimic de el și îi trimiteau uneori pachet și bani prin intermediul prietenilor apropiați. Nu a trecut peste faptul că nu-și are copilul lîngă el, dar a renunțat la halucinogene și s-a re­a­pucat de muncă. Face o dedicație „pentru cei mai buni colegi de ser­vi­ciu” și îi pune lăutarului în mînă 50 de lei, chiar dacă printre ins­tru­mente nu răsună niciun saxofon.

Slalom printre cursuri și valuri

Mihai își scoate sabia și o ascute în lumina soarelui. Mușchii încordați îi evidențiază papirusul de pe antebraț pe care stă scris „Only God can judge me”. Are tatuajul de 7 ani și l-a făcut în urma morții bunicii lui.

Cu șapca pe o  parte asortată cu tricoul albastru și cu ochii, Mihai stă la marginea drumului cu sabia în mînă ca un samurai al shawormei. Sculptează carnea care se învîrte pe fierul încins și își mai șterge din cînd în cînd cu mîneca bobițele de sudoare. A învățat această meserie la 15 ani împreună cu cel mai bun prieten. „M-a păcălit că mergem în Costinești ca să muncim la veri­șoa­ra lui, iar cînd am ajuns acolo mi-a spus că nu vom lucra nicăieri și vo­ia să venim doar pentru distrac­ție.” Au stat patru zile la mare, timp în care cazinourile și țigările i-au obligat să-și vîndă bijuteriile și telefoanele ca să facă rost de mîn­ca­re. „Nu voiam să mă întorc acasă fără bani și am găsit de muncă la o shawormerie. Prietenul meu nu a re­zis­tat și a plecat, iar eu de atunci mă reîntorc la mare în fiecare va­ră.” Lucrează din dorința de a avea libertate totală și mărturisește că urăște să-și vadă prietenii care au 27 de ani, stau pe banii părinților și nu fac nimic cu viața lor.

Banii de peste graniță

A încercat să guste și din ex­pe­rie­nța străinătății, cu speranța că se va putea întreține singur la Fa­cul­ta­tea de Sport din Pitești. În Italia a fost chemat de tatăl unui amic care îi promisese că îi găsește de mun­că, dar nu a reușit. Într-o noapte a ieșit în club unde un arab i-a pro­mis 300 de euro pe zi dacă fură mar­fă din magazine. A acceptat și asta pentru că avea nevoie de bani pentru a se întoarce acasă. „Intram în magazinele de firmă cu mai mu­l­te haine în cabina de probă și le scoteam etichetele cu cipuri. În urma mea veneau două tipe  super aranjate, cu genți imense de la Gucci unde băgau hainele care nu aveau eticheta”. Era căutat de po­li­ția italiană, așa că a renunțat, iar la vamă i-a dat 300 de euro șoferului de pe microbuz pentru a nu-i arăta buletinul vameșului. S-a întors a­ca­să, la București, și s-a înscris la Facultatea de Inginerie Economică în Construcții, unde acum este student în anul al III-lea. La Facul­ta­tea de Sport și-a înghețat anul, la fel și la Universitatea Marină Con­s­tanța. Pasiunea pentru fotbal nu a fost destul de puternică pentru a-l face să se mulțumească cu un sa­la­riu de profesor de sport, iar gre­u­ta­tea cu care se pleacă pe vas l-a făcut să renunțe la costumul cu bo­netă. După șase ani de fotbal a suferit o dublă fisură la rotulă. Opt luni cît a stat pe tușă a încercat fruc­tele interzise în cantonamente. Astfel, nopțile pierdute cu țigările și alcoolul prin cazinouri l-au în­de­părtat de sport. Acum mai joacă la Văleni în weekend-uri și primește 250 de lei pe meci.

Își scoate sabia și o ascute în lumina soarelui. Mușchii încordați îi evidențiază papirusul de pe an­te­braț pe care stă scris „Only God can judge me”. Are tatuajul de 7 ani și l-a făcut în urma morții bu­ni­cii lui. „Ea a fost căsătorită în Ame­rica, dar a divorțat și s-a întors în țară. Înainte de a muri mi-a dat un medalion pe care era scris acest mesaj. Era o femeie extraordinară și țineam mult la ea. Probabil de la ea am moștenit spiritul liber și ne­răb­darea de a sta într-un singur loc.” O clientă se apropie atrasă de prospețimea salatelor așezate în tăvi, pe culori. „O shaworma cu ur­zici?”, o întreabă tînărul cu un zîmbet ștrengăresc postat în colțul gurii. Fata rîde, iar după ce își pu­ne în pungă lipia mare cît un co­zo­nac, îi strecoară în buzunarul blu­zei un șervețel pe care este scris nu­mărul de telefon.