Tărîmul făuritorilor de măști

Nici ei nu știu să-n­jghebe-n vorbe clare de unde li-i neamul și în ce pîntece s-a născut dansul Chipărușului. În comuna Nereju, oamenii nu și-au uitat rostul. Da­ti­nile de la poalele Mon­te­o­rului stau ascunse de­par­te de priviri chiorîșe. Moștenirea lui Șerban Terțiu, un uncheaș știrb și ars de soare rămas martor al miturilor prăfuite ale dacilor, e făcută din măști hîde. Iar ulcelele și fluierașele lui Nea Pavel Stăruială sînt tezaurul din lemn de salcie lăsat pentru cine i-o păsa să-l ia în grijă peste timp.

Mocanii din Chiricani, undeva la vreo jumătate de ceas de mers pe jos din Nereju, coboară rar la poale, la chiaburii din vatra satului, cu case înalte, acoperite cu țiglă arămie. A­co­lo, după urcușul anevoios pe drumul de țară, „sus, dincolo de troiță, sub deal, cînd nu mai vezi decît casa lui”, locuiește Șerban Terțiu. El e continuatorul tra­di­­ției măștilor populare din Munții Vran­cei. Meșterul ră­mas cu o mînă de u­cenici își duce traiul fără să se gîn­dească prea mult la cele lu­mești. De vrea cineva să-i cum­pe­re vreo mască, e bi­ne, că merg mai de­parte și ajung poate la cei ce nu știu de nerejeni. De nu, îi e totuna.

Nea Șerban își împreunează grav mîi­nile în poală și vorbește rar. Po­ves­tea meseriei lui începe din pruncie. „Am învățat tradiția măștilor populare de la taică-miu, Pavel Terțiu și el de la bu­ni­că-su, Ioan Amăriei Ursu. Îl ajutam pe tata pînă să merg la școală, pe la șapte-opt ani și-apoi pe la nouă-zece îl ajutam cînd avea contracte cu Muzeul Satului din Bu­cu­rești, cu Casa de Cultură din Focșani, apoi a făcut măști pentru an­sam­blul Chipărușul, de la Căminul Cul­tural de la noi din Nereju”. Bătrînul e scump la vorbă. Deși s-a obișnuit cu toți cu­ri­oșii care-l trag de limbă și-l is­co­desc să le povestească despre măștile vechi de cînd lumea, Șerban Terțiu se simte mai bine printre vopsele și piei cumpărate din tîrg.

Fiecare mască are povestea ei as­­cun­să dincolo de niște pleoape sîn­ge­rii. Ele întruchipează babe, moșnegi, ur­sari și ursărițe. „Eu cînd fac 40-50 de măști nu vreu să samene una cu alta. Sînt ve­sele, năcăjite, Le fac din piei de capră și de oaie. Astea din piei de capră le ca­ut cu lîna mai mare, că așa ies mai lă­țoa­se, mai bogate și mai urîte. Cum să zic, ele așa trebuie să fie, mai hîde, ca să sperie duhurile re­le de la înmor­mîn­tare’’. Poveștește cu vocea stinsă cum de­cupează pieile curate după model, le tunde cu mi­ga­lă și le rade. Ochii ro­și­a­tici, pielea co­lorată în nuanțe arse și din­ții albi din fasole uscată apar pe rînd după a­ce­ea, din migala pictată deja pe su­flet meș­teșugarului cu părul al­bit de vreme.

După ce alege pielea de capră și o aduce acasă, o ține în apă caldă a­pro­a­pe o zi și „dup-aceea le spăl cu detergent, le limpezesc bine ș-apoi le-n­tin­d pe-o plasă de-a lungul grajdului un­de se usucă în tihnă”. Nea Șerban fo­lo­seș­te tipare vechi de cînd era învățăcel în atelierul tatălui său. Îmi spune că meș­teșugul nu-i treabă pentru orice om și ta­ce.

Dansul de la poarta morții

Sătenii spun că datina de la priveghi din împrejurimile Nerejului e păstrată de la strămoșii daci. Acum, puțini își mai amintesc tradiția veche așa cum a fost transmisă de demult, de la bunică la nepoți. Puțini mai dan­sează și se fe­ri­cesc cînd cineva plea­că dintre ei. Ne­re­jenii legați de moș­te­nirea și cutumele străbunilor se strîng încă în canarale, cum li se zice în par­tea locului, în cete de bărbați vîn­joși trecuți prin viață. Pri­ve­gheatul mor­tului durează trei zile. „Cînd murea cineva mai bătrîn, se fă­cea un foc în curte și veneau vreo opt-zece oameni care purtau măștile tra­di­țio­nale, cu cojoace mîțoase de oaie în­toar­se pe dos, erau legați cu lanț la mij­loc și dansau Chipărușul. Unul cînta din flurier, alții jucau în jurul focului și urlau strigătura Chipă­ru­șu­lui. Am mai prins și eu dansuri. Cînd eram micuț, noi, copiii, nu puteam sta pe lîngă un­che­șii aceia mascați că se făcea că ne toarnă pe foc”, îngînă făuritorul de măști, încrețind ușor a­dîn­citurile din colțul gu­rii într-un zîm­bet.

Despre măștile din lînă sau cele sculptate în scoarțe de copac se spu­ne că trebuie să alunge duhurile rele care-și cer fra­te­le ce tocmai a plecat dintre cele lu­mești. Pentru că, la Ne­re­­ju, oamenii nu mor niciodată, ci plea­­că printre cei buni și curați, iar să­ritura peste foc a ursarilor legați în­tre ei cu lan­țuri colorează ta­blo­ul tre­­­ce­rii. „Po­mul”, pentru nerejeni, ur­zeș­te o pînză cu ițe lungi, pe care fe­me­ile lo­cului spun în culori povestea vieții:

„Omule – pomule,

Omule – pomule,

Cine pleacă? – Om bun !

Cine-l izgonește ? – Viața !

Noi sîntem aicea

De cînd lumea și pămîntul,

Înaintea noastră fosta,

Numai soarele și vîntul!

Chip-chip-chipăruș

Zăbala curge printre maluri

Și-n ea sînt pești

cu solzi de aur…”

Ultimul meșter dogar

Ansamblul folcloric de dans de la Nereju are vechimea Călușarilor. Cîn­tecele din bucium, canaralele și stri­gă­tu­rile tipice pentru în­mormîn­tări și A­nul Nou rămîn pentru săteni mărturie de netăgăduit că nu sînt ai ni­mănui. Au ceva din bogățiile acelea care devin istorioare de spus la căldura focului de tabără. Îm­bră­cați în portul vrîncean de la munte, cu cioa­reci albi și cămașa lar­gă prin­să cu șerpar brodat, își cîntă do­ru­rile la fluier, trîșcă, bucium sau o­ca­ri­nă. To­boșarul ansamblului, Pavel Stă­ru­ia­lă, este un bătrîn rotofei și roșu în o­braji. Locuiește în vatra satului și e cel mai cunoscut meșter dogar din Ne­­re­ju Mic. Într-o mansardă im­pro­vi­zată dincolo de niște scări abrupte din lemn, moș­­neagul își păstrează to­ba, flu­ie­ra­șe­le fă­cute de el, și toate obiectele de dogărie mică pe care le vinde în tîrg. În ansamblu a intrat de mult, de cînd era holtei, dar dogăritul l-a învățat de prunc. „Eu, meseria, am furat-o de la alții. Tata a murit în război și eu am rămas de pripas. Ș-am prins de colo-colo. Așa am în­vă­țat de cînd eram prunc de vreo 15-16 ani. Și cu aiestea ma duc pe unde mă mai chea­mă prin țară la expoziții și iaca le vînd, care cade, care nu cade, le iau înapoi”. Formele de cașcaval, flu­ie­rașele subțiri, linguroaiele și butelcuțele sînt podoabele pe care o să le ia cu el pe lumea cealaltă.

Muzeul lingurilor de lemn

Pavel Stăruială își așază stîngaci pă­lăria verzuie peste frunte și pă­ră­sește rindeaua, măturînd cu picioarele restu­rile de lemn din atelierul cu pe­reți din chirpici, cînd urcă treptele  șu­­bre­de spre pod. „Fac treburi de-as­tea, for­me pentru cașcaval, jucării mă­run­țe­le. Astea-s făcute-n iarnă, cînd am fost cam bolnav, am avut eu ceva cu tensiu­nea, ceva probleme și la cap și am ră­mas într-o inconștiență de nu mai știam ce-i cu mine, nu-mi cu­noș­­team nici copiii. Mi-am mai revenit eu așa, nu chiar bine, dar ni­me­resc ori­cum. Și am zis, eu îs me­se­riaș, aș mai lucra ceva. Nu mun­cesc tare, dar le-am mai luat cî­te-o lea­că, cîte-olea­că, cu dăltița. Iaca astea-s fă­cut numa de cînd m-am ologit. Și acu m-am gîndit eu să fie puse aicea în pod. Pe mi­ne m-au mai chemat, m-am dus, dar tre’ să am la ce veni.”

Nea Pavel Stăruială n-a făcut ul­ce­le toată viața. De tînăr a învățat să ba­tă doagele la butoaie mari, pentru vin, căzi, donițe de lapte ori putini pentru borș. Cu timpul, puterile l-au lă­­sat și s-a întors către partea mai pu­țin meș­te­șu­gă­rească și mai mult artistică a dogă­ri­tu­lui, că nu mai poate bate la doage. Pă­hă­ru­șele din lemn pen­tru țuică sînt pirogravate cu motive tra­di­ționale din partea locului, iar cu lingu­roaiele de magiun s-a dus și la tîrg la Sibiu, unde, odată, le-a vîndut unor nemți tot ce-a adus cu el.

Durerea doinelor din fluier

Atîta doar îl zgîndără la suflet : că nu mai vor feciorii să deprindă meș­te­șugul dogăritului și să cînte la flu­ier. Pleacă la școală și uită de obîrșie și de ce-i lea­gă de Nereju pentru un trai la oraș. „E o meserie frumoasă și căutată, fiindcă pe-acuma nu să mai face, să pierde trea­ba. Am băieți care-ar putea să-nvețe da nu le place. În meseria asta nu trebui’ să fii necăjit, să vrei le faci azi și mîni să le vinzi. Tre’ s-aștepți. Asta-i treaba. Că ei ar vrea să-și scoată pîrleala toat-odată. Nu, trebui’ să le faci acolo ca să ai, și cînd poți să mai vinzi cîte ceva, vinzi, cînd nu, te hodinești, aștepți. Ș-am lucrat cu băieții de la cămin, da iaca dup-aia au plecat la Focșani și-au uitat meseria. Stau cît stau ei acolo și după ce termină se duc în altă parte sau fac altceva. Nu le mai place dogăria”, și moș Pavel începe a privi oftînd către peretele din pod plin cu diplome și po­ze de cînd s-a plimbat prin țară festivaluri de artă tradițională. Ce folos, da­că n-are cui să dea mai de­parte meseria? Su­pă­ra­rea lui veche ie­se afară doar printr-un oftat căznit.

Durerea lui nea Pavel Stăruială e a­ceeași cu a vechiului său amic meș­teșugar din creierul munților. Puțini din a­ce­ia care au plecat din Nereju s-au în­tors înapoi cu dor de-a păstra datinile care-i fac pe ei să poarte cu fală nu­me­le de mocani. Nea Pavel se întoarce me­reu la fiu-su Maricel, ca­re-i promite de ani de zile ca odată și-odată o să se în­toar­că să continue munca tatălui. Bă­trî­nul dogar nu știe însă decît să repete sec aceleași cu­vin­te învechite deja pe bu­ze: „Da’ da­­că mor eu, tu de unde înveți?”

Alexandra PANAETE