Studenta din Chile care a străbătut oceanul ca să picteze icoane la Iași

Colierul în formă de semilună țesut din ațe roșii și subțiri ca firele de harpă completează chipul exotic al Mariei Jose. L-a adus cu ea din Chile și a reușit să îl asorteze cu o geantă în același stil cumpărată din Piața Unirii din Iași. Are o pasiunea pentru bijuterii și îmbrăcăminte, iar de cînd se știe a vrut să devină designer de modă. Însă în România au adus-o culorile, nu cele ale hainelor, ci cele care se întind pe pînză sau pe lemn și încropesc chipuri sfinte. Maria se pregătește să devină iconar, iar pentru asta a venit să studieze la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași. A părăsit capitala Chile, Santiago, pentru că ea vrea să picteze în stil bizantin, ortodox, iar în țara ei natală nu există o astfel de specializare, întrucît populația ortodoxă abia ajunge la 3%.

„Vreau să ajung profesoară și să predau în limba română, pentru că mi se pare foarte frumoasă. Are o muzicalitate aparte, mai ales poezia eminesciană, chiar dacă me­sajul este mai greu de înțeles”, spu­ne Maria bînd dintr-un pahar cu apă. În Chile va fi cadru didactic și spune că îi va învăța pe ceilalți de pe materialele românești care sînt mai bogate în informații. Își frînge mîinile și lasă să se zărească un i­nel alb în formă de scoică-melc. A în­vă­țat destul de repede româna, și chiar dacă mai scapă în dis­cu­ție cîte un cuvînt sau două în span­i­o­lă, a­cestea sînt traduse prin gesturi pli­ne de energie și franchețe. Are 35 de ani, însă nimic din fizic sau din caracter nu îi trădează vîrsta. Aces­ta este și motivul pentru care s-a integrat printre studenții de aici.

A venit în Iași în octombrie 2014 și are o bursă oferită de statul ro­mân. Momentan face un an pregătitor, pentru a se acomoda cu limba, ca apoi să facă un master în Patri­mo­niu la Facultatea de Teologie Orto­do­xă de la UAIC. Cînd a văzut cum arată oraşul, a vrut să plece la Cluj sau să se întoarcă în ţara natală. „Mi s-a părut că e un oraş în alb şi ne­gru, murdar. Am sunat la coordonatori aproape plîngînd și le-am zis că vreau acasă, dar mi-au zis să stau măcar două săptămîni să vad cum e”, iar un zîmbet neașteptat își ia locul de drept în discuție. Acum spune că nu ar mai vrea să plece, oamenii pe care i-a întîlnit s-au clă­dit în jurul ei întocmai ca pereții unei case.

Deși de mică a visat să devină designer de modă, Maria și-a găsit chemarea în pictură.

Chiar dacă la început s-a acomodat mai greu cu baia și bucă­tă­ria comună din căminul C11 din campusul Codrescu, știe că pasiunile cer sacrificii, iar acum acestea i se par normale. Îi vede pe cei de aici liniștiți, iar verdele romantic al Iașului a cucerit-o. Spune că lo­cuitorii din Chile au sufletul bun, dar sînt supărați mereu căci țara nu prosperă, iar aglomerația și gălă­gia fac viața să fie stresantă. Cu toa­te astea, părinții ei, deși divor­țați, nu vor ca ea să se mute în Ro­mâ­nia. „Eu aș rămîne, dar nu știu ce se va întîmpla după cei trei ani de studiu. Aici va trebui să iau totul de la capăt”, mărturisește Maria cu o grimasă de nesiguranță.

Nuanțe introspective

Bruneta desenează de la 6 ani, iar în clasa a XII-a a avut probleme cu glanda tiroidă, boală care a fost un pretext pentru a se privi într-o oglindă interioară. Dacă pînă atunci dorise să devină designer de mo­dă, și-a dat seama că se poate exprima mai bine prin artă. Așa a decis să studieze artele, iar dintre toate, cea mai cu lipici a fost pictura. „M-am întrebat ce vreau. Să pictez ta­blo­uri pentru niște bătrîni bogați și atît?”. Ca răspuns întrebărilor ei, un prie­ten catolic, care acum este preot, a îndrumat-o spre pictarea icoane­lor și i-a povestit cîte ceva despre Bi­se­rica Ortodoxă.

„Pictura icoa­ne­lor e un exerciţiu de răbdare, căci culoarea trebuie aplicată în mai mul­te straturi. Eu nu sînt o persoană răbdătoare, tocmai de aceea mă aju­tă să mă concentrez şi mă li­niş­teş­te”

„El era chitarist și cînd l-am întrebat de ce cîntă, mi-a răspuns că nu face muzică pentru oricine, ci pentru Dumnezeu, servind astfel unui scop mai mare și ajutînd mai mulți oameni. Așa am vrut să fac și eu”. Atunci a fost momentul în care Maria a auzit prima dată de ortodoxism, în 1997. În paralel cu Facultatea de Arte Frumoase de la Universidad de Artes, Ciencias y Comunicación (UNIACC) a fă­cut 7 ani practică la „Atelier San Nicolás”, unde a învățat să picteze icoane. Însă în urma deciziei de a se converti la ortodoxism, femeia a fost marginalizată de prieteni, iar familia s-a împotrivit ideilor ei. „Cînd mama a văzut că sînt mai împăcată cu mine și mai fericită, a înțeles că ortodoxismul îmi face bi­ne. Cît despre prieteni, mi-am gă­sit alții care îmi acceptă principii­le”, spune aceasta cu degajare și flu­turînd mîinile de parcă ar alunga niște muște. Vorbește plină de pa­tos despre ortodoxism pe care ea îl consideră mai aproape de ființa u­ma­nă, mai natural. „Prietenii îmi spun că am avut curaj atunci cînd am trecut la ortodoxism, mai ales că toată viaţa am fost catolică, la fel ca cei din jurul meu”, mărturi­seş­te chilianca cu o oarecare încre­de­re în glas.

Tradiție și mici

„Pictura icoa­ne­lor e un exer­ci­ţiu de răbdare, căci culoarea trebuie aplicată în mai mul­te straturi. Eu nu sînt o persoană răbdătoare, tocmai de aceea mă aju­tă să mă concentrez şi mă li­niş­teş­te”, crede Maria, spune că cea mai bună mîncare din România sînt săr­mă­luțele cu smîn­tînă, iar cînd aude de mici și bere își amintește de țara ei, căci pînă la urmă românii nu sînt chiar atît de diferiți. Pe 18 septembrie, de ziua națională, cei din Chile ies împre­u­nă cu familia la un grătar. Una dintre tradițiile speciale pen­tru ea este „cin­ci­neros”, un fel de ritual în care mem­brii unei familii poartă în spate o tobă și bat în ea cu niște bețe în timp ce se învîrt pe loc foar­te re­pe­de. „Acesta este transmis din tată-n fiu, iar bătrînii se învîrt întotdeauna mai repede decît ti­ne­rii”, zice aceasta cu un zîmbet larg.

În cei trei ani pe care îi va pe­trece în România, Maria vrea să că­lătorească cît mai mult și să viziteze mănăstiri și biserici pentru a vedea diferite modele de icoa­ne.

Este pentru prima dată cînd do­rințele o poartă dincolo de gra­ni­țele țării-mamă, iar liniștea Ia­șu­lui și multitudinea de lăcașuri sfin­te pe care acesta i le oferă spre stu­diu o fac pe femeie să vrea să re­vi­nă cu orice ocazie. Știe că este ne­vo­ie de ea acolo, iar cînd va ajunge să predea, își va aminti că într-o cameră de cămin și într-o lim­bă străină Dumnezeu a prins și mai multă culoare.