Rodul de sub bradul electoral

Imaginați-vă o ceapă mare, pur­purie, înfofolită bine-n pături stră­ve­zii care-și îngroașă culoarea pe mă­sură ce se-nmulțesc. Ceapa asta uri­așă încă nu miroase a ars, fiin­dcă nu s-a pus nimic pe foc, nici măcar n-au tocat-o. Mai puneți în blidul ăsta pentru ciclopi un brad verde, drept și gol, fără podoabe, fără lu­mini. Nu amestecați. Încă.

„Apăi anii tot cresc la număr, dom’ Oajdea, da’ bradu’ ista se fa­ce tot mai mititel, o să rămînem cu-n ciot la Crăciunul viitor.” Asta e pro­blema care se discută la sfatul din fața cinematografului Dacia, în Ale­xandru cel Bun. În mijlocul gru­pu­lui, ca-n miezul cepei, deputatul PP-DD Daniel Oajdea nici nu dă din mîini, nici nu prevestește un „mai bine”. O bolboroseală greoaie, de piață, îi plutește deasupra capului și pare mai caldă și mai iute acolo, în sufletul problemei. Pe foile de la suprafața bulbului stă scris, alb pe roșu, USL. Poate de asta unii bă­trîni, cu toate că au o singură mare problemă, pensia ciopîrțită, nu pricep „pî­nă la urmă aista de-a cui îi?”. Bă­ie­ții cu veste de fîș de-un sîngeriu libe­ral îi flutură drept în ochi deputatului cărțulii despre candidații proprii, cu cîte-un „ia vedeți, poate vă răz­gîn­diți, cum ați făcut și cu PDL-ul”.

Nu mai rupeți cu gura!

Pensionarii s-au înavuțit cu cî­te-un ziar violet și-l freacă-n palme ca să verifice, pare-mi-se, dacă se ia tușul. „O dat bani, n-ai treabă. Auzi cică «Fac pentru tine ce am sperat să facă alții pentru mine»”, își ci­tesc unul altuia, schimonosind lozin­ca de vreo trei-patru ori, cum ai fră­mînta o ceapă în palme, fărîmînd-o. „Adică? Eu nu-nțăleg. Ăi, Nicu, ia zi tu, că ești mai beat ca mine.” Din toată nădușeala c-o notă de vîrf iz­bind a țuică, Nicu duhnește cel mai drăcos. Și argumentează cel mai bi­ne că „gradul de infracțiunalism e cel mai mare la noi în cartier”. Oajdea ascultă, zîmbește ca de-un banc sec, „dă noroc și cu gîștele”, după cum îngroașă treaba un cetățean în palton negru, greoi, apropiindu-se de dînsul. „De ce veniți aici să vor­biți, unde-a muncit domnu’ Nichi­ta”, iar bărbatul mai să-și facă și-o cruce în fața statuii cu soclu marmorat a lui Alexandru cel Bun. De sus, „ocrotitorul nostru a văzut cît ați furat, nu mai rupeți cu gura că-i proiectul ’neavoastră!” îi țîșnește ura bătrînului Stamate, de pe vîrful lim­bii.

Ceapa e curățată de mult de foile USL-iste. A încolțit alt arpagic în jurul băieților cu pungi pe care „da­că scrie PP-DD, nu-mi trebuie, cum mă duc eu la piață așa? Îmi iau pal­me ca băietu’ cela”, se frămîntă moș­negește doi cetățeni. Au auzit po­vestea lui Oajdea cu voluntarul ca­re-a luat bătaie de la „zece USL-iști, în jachete din acelea, ați văzut”. O femeie cît trunchiul scurt al pomului neîmpodobit pornește a răcni cînd aude pozna. „Unde nu era în mî­i­ni­le mele, animalul!” și pe mine mă trage deoparte Nicu, la o vorbă. El nu crede în pixul ăla din sacoșă, nici nu mai speră la „o umbrelă din ac­ee­a bună rău”, ca bătrînele care stau pe lîngă mulțime ca niște foi smulse cu tot cu pulpă din leguma zemoa­să a tratativelor pentru viitor. „Noi nu mai prindem binele ista, domniță dragă, da voi, voi o să mîncați pîinea asta cu ceapă pe care-o jură ei”.