Patru părinți peste două meleaguri

Lorena arcuiește cîte un zîmbet ori de cîte ori vorbește, mai ales atunci cînd povestește des­pre părinții ei, plecați de 12 ani în Italia. Ține minte perfect ziua în care mama sa și-a făcut bagajele: 6 ianuarie, pe cînd ea era în clasa a III-a. Ochii închiși la culoare i se dilată pe măsură ce își ale­ge diapozitivele pe care le derulează în minte. „În fiecare noapte plîngeam și mă rugam să ră­mî­nă. La vîrsta aceea nu realizam problemele pe care le au adulții, doar nu au plecat de prea mult bine.”

Spre deosebire de alți oameni, mama ei a plecat „prin cineva”. O prietenă de a sa lucra de­ja de cîțiva ani acolo și ea a ajutat-o să își gă­seas­că de lucru. Cărările dintre cei doi soți au în­ce­put să se alipească atunci cînd a luat drumul Ita­liei și tatăl Lorenei, care a găsit, pentru puțin timp, un loc de muncă datorită familiei la care lucra soția lui.

Lorena a rămas cu bunicii de pe mamă, care i-au modelat zburdălniciile copilărești îns­pre muzică și desen, ba chiar și informatică. De la patru ani, bunica a înscris-o la Palatul Co­pi­i­lor și, în fiecare zi, după școală, drumul o purta într-acolo. Așa avea să i se lipească de suflet un microb pe care îl mai poartă și astăzi. Mai tîrziu, „în gimnaziu, m-a întrebat bunica ce vreau de ziua mea și i-am zis că o chitară, pentru că era moda asta. Bun, mi-a luat chitara, doar că mai trebuia și să învăț să cînt la ea.”

La concert, ca la TV

Cu timpul, Lorena a încercat să se lipească de alți copii cu drag de muzică și, încetul cu încetul, a început să închege o formație. „Pri­mul «concert» a fost în curtea școlii. Am avut șase spectatori!”, rîde Lorena cînd își amintește cum arăta „publicul” lor. În liceu, în schimb, a văzut cum este cu adevărat o scenă, cînd a fost che­ma­tă ca solistă într-o formație. „Aamon” au cîn­tat în pub-uri, la festivaluri și chiar în des­chi­de­rea unui concert al trupei Bucovina. „Am cîn­tat odată în Underground și toți se uitau la noi ca la televizor, pentru că noi sîntem o formație de symphonic rock. Cum au venit alții pe scenă, cum toată lumea se zbenguia”. Altă dată, Dan, prietenul Lorenei, a sunat-o pe mama fetei în timpul unui concert, ca să o audă pe fiica sa cum cîntă. „Bineînțeles că a izbucnit în plîns. Pe la început, cînd a plecat, ea bocea de partea aceea, eu de partea asta”, recunoaște Lorena, cobo­rîn­du-și vocea și privirea. Ori de cîte ori îi trimite mamei sale cîte o înregistrare de la concerte, „arată la toată lumea de acolo și zice «uitați-o pe fiica mea, uitați-vă la ea cum cîntă!»”.

Cînd un prieten i-a sunat mama în timpul unui concert, aceasta a început să plîngă, auzind-o cîntînd.

Părinții fetei mai vin în țară în vacanțele de iarnă, iar în cele de vară se duce Lorena la ei. În restul anului, vorbesc zi de zi pe rețelele de socializare ori la telefon. Prima dată cînd Lo­re­na a văzut Italia a fost chiar în clasa a III-a, cînd a plecat odată cu tatăl ei. El a rămas acolo și ea s-a întors „aproape singurică” acasă, însoțită de o doamnă care venea în țară și căreia i s-a dat tutelă pe drum pentru fată. „Nici bine nu se în­torc, că îi sună toate rudele să treacă să le vadă. În loc să stea acasă, ei sînt toată ziua în vizită”, rîde Lorena, compătimitor.

Își amintește că la unul din concerte, la care au fost prezenți și părinții, tatăl i-a ajutat pe băieții din formație să care instrumentele acasă, în mașina lui. „Atunci l-am auzit cum le-a zis așa: «băi, băieți, îmi place de voi, dar vă zic un singur lucru: să aveți grijă de fiica mea, ați înțeles?»”.