Părinții sînt icoana lumii pentru toți copiii

Unii pici de lîngă noi nu știu ce e aia joacă. Au abandonat mingea și păpușile pe sub paturi și au început să se îndeletnicească cu rînduielile adulților ca niște oameni pricepuți. Au prins a mînui căruța, oalele sau fierul de călcat înainte de vreme și încă poartă semne ale stîngăciei de la începuturi. Andrei este fratele mai mare al Alexandrei, a lui Cătălin și al lui Petrică Murariu. De cînd părinții li s-au prăpădit, Andrei le poartă de grijă, deși abia a împlinit 16 ani. Pentru ei, fratele cel mare a renunțat să meargă la școală. Pentru ei, în schimb, a învățat să crească animale ca să facă bani măcar pentru plătitul facturilor la întreținere. Pentru că nu a vrut să se despartă de frații lui, Andrei le este tată și mamă celor mici. Iuliana Lampă, în schimb, are și tată și mamă. Cine-i cunoaște spune că sînt țigani. Fata lor însă e de poveste. Blondă cu ochi verzi, ușor peltică cît să fie și mai plăcută de cei din jur. Iuliana are 11 ani și de vreo doi ani șade în Piața Unirii și vinde flori cît e ziua de lungă. La lăsatul serii, cu banii adunați, fata cumpără mîncare pentru ceilalți patru membri ai familiei sale: frații gemeni de un an și părinții săi, doi tineri sănătoși care așteaptă țigări și băutură de pe ghioceii vînduți de copilă.

Anul acesta, ghioceii au apărut încă de la Sfântul Andrei. De atunci, prin poienile din pădurea Horlești roiesc zilnic zeci de oameni ne­vo­iași care adună florile gingașe ca să le vîndă mai apoi în piețele din Iași. În casa familiei Lampă, între­prin­ză­tor este Iuliana, o mogîldeață de 11 ani, care se bîlbîie ori de cîte ori dă să spună cîte ceva. „Ca să ajung în oraș, mă trezesc la ora cinci di­mi­neața. La șase am microbuzul și pînă la opt sînt în piață”, bîiguie copila neastîmpărată, învîrtind pe de­gete sacoșa plină cu buchețele de ghiocei. Iuliana știe că ceilalți copii de vîrsta ei dorm pînă spre amiază, dar ea trebuie să cîștige pîinea în casă. Părinții fetei se chinuie și ei să facă bani, dar nu prea reușesc. „Toa­tă iarna am stat în piață cu mănu­și­le pe mîini și cu ghioceii înghețați prinși de ele”, spune fata, recunos­cînd că a făcut negoț și astă-iarnă la -20 de grade Celsius. Atunci însă oamenii nu prea cumpărau flori și mergeau repede pe stradă fără să-i acorde atenție fetei cu bujori, dar de milă tot se opreau și-i dădeau cî­te un leu. „Mă vedeau aproape în­ghețată și îmi întindeau banul, dar nu mai luau florile și spuneau «la­să așa, să fie de sănătatea mea». Eu dau florile cu un leu legătura, dar cîteodată dau și două-trei buchete numai să scap de ele și să mă duc acasă mai devreme.”

Ghioceii fără școală

Săptămîna trecută, Iuliana nu a fost la școală. Numai luni s-a ni­me­rit să treacă pe la ore, căci în restul zilelor părinții au avut alte planuri. Joi, de exemplu, Iuliana a venit în oraș cu mama ei, iar vineri cu tatăl său. „Cînd vin singură mă pot zben­gui prin parc. Acasă în sat nu avem așa ceva și aici sînt în multe locuri leagăne pentru copii. Cînd vin cu mama stau și fac treabă ca să strîng bani”, spune copila în timp ce tele­fo­nul îi sună gălăgios. La capătul celălalt este mama fetei, însă Iu­lia­na nu-i răspunde pentru că apa­ra­tul este defect și nici nu găsește prin buzunarele rupte paiul de chi­brit cu care răspunde de obicei. Iu­li­ana ignoră telefonul și așteaptă cu nerăbdare să iasă nuntașii de la Sta­rea Civilă. O doamnă plinuță i-a promis că atunci cînd iese o duce într-un magazin să-i cumpere de toate. Copila este îmbrăcată sărăcă­cios, murdar, este neîngrijită și flă­mîndă. A mîncat numai un covrig, din mila unui trecător atent. „Iulia­na a stat aici, în fața simigeriilor toa­tă iarna. La -20 de grade, ea în­tindea ghiocei în fața oamenilor. De frig intra și se încălzea prin ma­ga­zine, că noi deja o cunoaștem și ne este milă de ea. Seara venea și-și număra banii și apoi o suna pe mai­că-sa care-i dicta lista de cum­pă­ră­turi. Copila asta căra și cîte zece ki­lograme de aici pînă la autobuz ca să ducă acasă de mîncare”, poves­teș­te o angajată de pe Cuza-Vodă ca­re o cunoaște pe Iuliana de mai bi­ne de un an.

„Te­lefon trebuia să-mi cumpăr demult, dar nu am avut cu ce. Și nici Moș Crăciun nu a venit la noi. Ce să ne-aducă dacă în satul nostru este nu­mai sărăcie?”

Tot ei i-a spus că uneori tatăl o mai bate și că în Horlești mai are doi frați gemeni de cîțiva ani. Cînd cîștigă numai 30-40 de lei pe zi, Iu­liana pleacă acasă posomorîtă. Cînd face cîte un milion o sună bucu­roa­să pe mama sa și-o întreabă ce-i mai trebuie. Nu de puține ori fata cum­pă­ră astfel țigări pentru părinții de acasă, pe lîngă alimentele pe care ma­ma i le înșiră la telefon. Luni, fata a lipsit de pe stradă și spune că s-a dus la școală. Vînzătorii din zonă își amintesc însă că sîmbătă cîteva ți­gănci au îmbrîncit-o bine pentru că făcea negoț în zona lor de cerșit. „M-au trîntit și m-am lovit la cot. A trecut după cîteva zile și acum mă feresc de ele”, spune copila. Acum, Iuliana așteaptă să vină primăvara de-a binelea și să apară zambilele. Atunci i-au promis părinții că-i dau bani să-și cumpere telefon. Însă pî­nă în aprilie-mai trebuie să mai vîndă în Iași zeci de pungi cu ghiocei. „Te­lefon trebuia să-mi cumpăr demult, dar nu am avut cu ce. Și nici Moș Crăciun nu a venit la noi. Ce să ne-aducă dacă în satul nostru este nu­mai sărăcie?”

Un frate cît doi părinți

La aproape 50 de kilometri de Iași, într-o casă îngrijită din Rugi­noa­sa, trăiesc patru frați singuri pe lume. Andrei, Cătălin, Petrică și A­le­xandra Murariu au rămas ai ni­mă­nui de aproape un an de zile, de cînd s-a prăpădit și ultimul lor spri­jin părintesc, tatăl. Bărbatul a fost găsit mort pe cîmp într-o zi de mai, după ce lucrase toată ziua pămîn­tul unor oameni cunoscuți. Seara însă după ce s-a despărțit de vecinii săi nu a mai ajuns teafăr acasă. A mu­rit neajutorat și nici astăzi nu se știe din ce cauză. Pe mama lor, cei patru copii au pierdut-o după nașterea ce­lui mai mic. Sleită de puteri, femeia nu a mai apucat să-și țină copilul în brațe și-a murit. Odată cu dispa­ri­ția ambilor părinți, Andrei, în vîrs­tă de 16 ani, și-a asumat rolul de cap al familiei.

„Frații Murariu sînt niște copii cu­minți care nu lipsesc de la școală. Ei și-au acceptat situația, acum sînt chiar fericiți că au rămas împreună și nu s-au despărțit. Andrei, băiatul cel mai mare, este capul familiei. El îi crește pe ceilalți. Alexandra, fata care este elevă în clasa a VIII-a, este gospodina casei. Face curățenie și mîncare cît se pricepe. Pe la ei mai trece o mătușa din Heleșteni care le mai face o dată pe săptămîna de mîncare. Deocamdată copiii nu primesc alocația pentru că nu mai au reprezentant legal și prin urma­re singurele lor venituri sînt din par­tea autorităților sau banii pe care An­drei îi cîștigă de pe urma animalelor pe care le crește”

Și-a abandonat școala și s-a pre­ocupat de gospodărie și de ani­ma­lele rămase de la tatăl său. Un cal, o vacă și vreo 20 de oi sînt averea lor, de pe urma căreia cîș­tigă cîțiva bani cu care băiatul cel mare plă­teș­te facturile sau cumpără de mîn­ca­re pentru frații săi. Andrei este un băiețandru mărunt, slăbuț la trup și cu mîinile muncite. Căruța sa um­blă mereu pe ulițele din Ruginoasa cu treabă pe la oamenii gospodari. Alexandra, Cătălin și Petrică merg în continuare la școală și își dau si­lin­ța la învățătură. Ei sînt motivul pen­tru care Andrei aleargă neobo­sit prin sat, ca să adune cele necesare. „Frații Murariu sînt niște copii cu­minți care nu lipsesc de la școală. Ei și-au acceptat situația, acum sînt chiar fericiți că au rămas împreună și nu s-au despărțit. Andrei, băiatul cel mai mare, este capul familiei. El îi crește pe ceilalți. Alexandra, fata care este elevă în clasa a VIII-a, este gospodina casei. Face curățenie și mîncare cît se pricepe. Pe la ei mai trece o mătușa din Heleșteni care le mai face o dată pe săptămîna de mîncare. Deocamdată copiii nu primesc alocația pentru că nu mai au reprezentant legal și prin urma­re singurele lor venituri sînt din par­tea autorităților sau banii pe care An­drei îi cîștigă de pe urma animalelor pe care le crește”, a povestit Dumitru Lupu, asistentul social din comu­nă, cel care se preocupă îndeaproape de situația celor patru frați. Și dacă acum un an, cînd Dumitru Lupu le-a călcat pentru prima oară pra­gul, copiii erau speriați și credeau că asis­tentul social a venit ca să-i despartă și să-i ducă în centrele de plasament, în prezent vizitele acestuia sînt motiv de bucurie, pentru că asisten­tul le vine în ajutor. Nu de puține ori, Dumitru Lupu, cu ajutorul pri­mă­riei, din comună le-a plătit copiiilor factura la curent sau chiar lem­nele pentru căldură.

Unii copii de lîngă noi sînt ai nimănui. Se căpătuiesc și ei pe lîn­gă un frate mai mare care a intrat în rîndul părinților mult prea devre­me și-l urmează ca să nu fie despărțiți prin centre diferite. Chiar dacă asta înseamnă să nu ai zilnic în farfurie o mîncare caldă, sau hainele căl­ca­te frumos la dungă. Copiii fără pă­rinți preferă să aibă aproape un fra­te care să le vegheze somnul, de­cît un străin care să li-l curme.