Păpușile vii spun povești nemuritoare

Cati, Laur și Tudor sînt trei marionete care au luat viață. N-au fire și nici vreun actor îmbrăcat în negru, care stă pitit în spatele siluetelor lor și-și drege vocea, ca s-o facă să sune melodios sau tandru. Teatrul de animație, fără să-și dea seama, i-a făcut, pe rînd, să se întîlnească și-așa au ajuns să-și dorească să facă ce fac toate păpușile – să se miște, să vorbească și să-i facă fericiți pe cei din jurul lor. Se descurcă destul de bine și, înconjurați de elementele lor de decor, par să nu găsească prea curînd butonul de oprire al reluării lui „A fost odată ca niciodată…”. Tot ce trebuie noi să facem este numai să credem, cît mai putem, în povești.

„Trebuie să-nțelegi: Vasilache e un mare puturos. Mărioara, ne­vas­tă-sa, îi dă un sac de grîu și-l trimite la moară, să-l macine. Pe drum, el se întîlnește cu Săteanul, care e un dobitoc, și cu Dracul, care e un per­sonaj inspirat din Păcală și Dă­nilă Prepeleac. Dracul îi macină, în sfîrșit, grîul și Vasilache se-ntoarce acasă”, povestește Tudor Rotaru. Ce n-a bănuit el c-o să se întîmple, în 2010, cînd juca, împreună cu La­urențiu Vasilache, primul spectacol al trupei lor de teatru independent, la o școală din Vaslui, a fost ce-a urmat. „Ei, și-ajuns acasă, Mă­rioara îl întreabă: «Ai măcinat grî­ul?». Și ce crezi că zice el, adică eu? Zic: «Da, l-am măcinat.»”. Și-acela a fost momentul cînd toți copiii din clasa a II-a au început să strige „Min­cinooosule! Nu tu ai măcinat sa­cul! Nu tu!”. Cu păpușa-n mînă, își a­min­tește că se uita disperat la Lau­ren­țiu și-l tot întreba ce să facă, ce să zică – și-au continuat pur și simplu povestea. Pînă la următorul spectacol, cînd Vasilache, în loc de „da” a zis „nu, cum să-ți spun că l-am mă­cinat eu?”, să nu-l mai huiduie ni­meni.

Înainte ca Vasilache și Mărioa­ra să existe, Tudor și Laurențiu ab­solviresă „Arta actorului, mînuitor de păpuși și marionete” la Univer­sitatea de Arte din Iași. Nu s-au dus acolo special pentru marionete. Tu­dor spune c-a mers mai mult pentru teatru, facultatea avînd dublă specializare – „păpuși sau nu, voiam cu actoria să-mi iasă, voiam să fiu actor”. Așa au ajuns ca, vrînd să-nvețe actorie, să se lovească și de jumătățile de zi în care trebuiau să aibă de-a face cu păpuși și marionete – cu animația. Dacă de marionete fugeau cam toți, din cauza tehnicii mai dificile, de păpuși s-au îndrăgostit imediat. După ab­sol­vire, s-au angajat la Teatrul pen­tru copii și tineret din Botoșani, un­de n-au stat însă prea mult. „Nu ne plăceau lucrurile care se întîmplau acolo, așa că amîndoi odată am decis să plecăm. Știu că ne-am luat salariile, am mers, am mîncat o pizza și-am pus la cale toată întoarcerea în Iași”, spune Tudor uitîndu-se către Laur amuzat. Primele lucruri pe care și le-au cumpărat din cele două milioane jumătate, bani care le rămăseseră, au fost niște polistiren, aracet, pensoane și tifon, ca să aibă din ce să-și facă păpușile. Așa au ajuns să existe Vasilache și Mărioara care, după ce s-au perindat prin cîteva școli și grădinițe, au simțit nevoia să se mai retragă și să facă loc „Ursului păcălit de vulpe”.

Vulpea a urcat pe scenă

„Chiar dacă vocea de țață mă prindea destul de bine, cînd am în­­cercat eu să fac pe vulpea, a su­nat…puțin cam greșit”, îmi spune rîzînd Laurențiu, cufundîndu-și băr­bia în fularul gri, rotit în jurul gî­tului. Așa au început să o caute pe Cati, pe care chiar dacă ei o să-ți spună că au găsit-o cerînd reco­man­dări profesorilor din facultate, tu ai să crezi în continuare că pentru găsirea ei a fost nevoie de un casting și, pentru că voiau să-și completeze trupa de păpuși, au ales fa­ta cu un fizic asemănător unei prin­țese Barbie. Suplă, cu părul bogat, castaniu și creț și cu un zîmbet de­parte de a fi omenesc, Ecaterina Rotaru era în primul an de master cînd a devenit colega lor, în „Pu­ppets Art Time”. Numele trupei l-a dat Laur, fără să-și dorească să spună mare lucru. „L-a zis și el, așa, fără să gîndească profund înainte. Abia după ce l-a dat s-a gîndit că pentru noi era un job part-time și că de asta e bine să avem cuvîntul în denumire”, îmi explică Tudor, tachinîndu-și colegul.

Cei trei par să se cunoască de-o viață și-atunci cînd își vorbesc unul altuia, ori se tachinează, ori își spun glume, ori se ciondănesc pe vreo explicație mai coerentă și pla­uzibilă. Învățați cu scena, tot ce spun pare să aibă urme de emfază și ni­ciun cuvînt nu cade pe dinafara pro­pozițiilor, fără să fie gîndit înainte. Spectacolele lor cu păpuși nu se adresează doar copiilor și, după cum chiar ei o spun, deseori părinții se concentrează mai mult asupra jo­cului, decît copiii, care-și pierd răb­darea foarte repede, în primele 20 de minute. „Știu că după un spectacol a venit un părinte la mine cu un copil și mi-a spus «Vai, ați fost extraordinari! Și lui i-a plăcut (ară­tînd spre copil), dar mie mi-a plă­cut în mod deosebit!»”, îmi spune Laurențiu imitînd chicotind vocea femeii.

Niciuna dintre piesele lor nu e una clasică și niciuna dintre ele nu se joacă urmînd o bandă în­re­gis­trată. Fiecare povestioară e scrisă, în primă fază, de Tudor, care gîn­deș­te textul și îl ajustează după cum i s-ar potrivi personajul fiecăruia dintre ei, de scneografie se ocupă Laur și, de toată harababura orga­ni­zării și de păstrarea legăturilor cu toți colaboratorii se ocupă Cati. Și, pînă în prezent, băieții spun că s-a descurcat atît de bine, încît au ajuns să joace nu numai în țară, ci și în alte șapte țări – Spania, An­glia, Germania, Austria, Belgia și Tur­cia.

Spaniolă pentru păpușari

Dacă în Spania au jucat cam 12 spectacole, în limba română, nonverbale și chiar spectacole în limba spaniolă, „deși băieții nu știau o boabă de spaniolă înainte”, publi­cul, format din copii români, dar care nu știau limba foarte bine, i-a iubit din prima. „Erau copii care se atașau de păpuși, spre exemplu. Ți­neau o păpușă în brațe și pur și simplu nu mai voiau să-i dea drumul”, spune Cati zîmbind. În Tur­cia au fost invitați, în urma unor preselecții, să participe la unul din­tre cele mai mari festivaluri de teat­ru. „Era a 11-a ediție și noi am fost prima trupă din România care a fost invitată acolo – am fost ono­rați de-a dreptul; pentru noi a fost ceva important, dat fiind faptul că noi sîntem și o trupă inde­pen­dentă.”

În turneele lor în străinătate joa­că cel mult două spectacole, în așa fel încît să nu fie nevoiți să care după ei decorul și toate păpușile pe care și le construiesc. „Dacă ai o cameră liberă și nu ai ce face cu ea …avem noi păpuși, nicio pro­ble­mă, să știi!”, mă avertizează Tudor glu­mind. Păpușile lor stau, așa cum spun ei la unison, în cor, „peste tot”. Acest „peste tot” se deschide în ima­ginația ta cînd încep să-ți poves­teas­că despre boxa plină cu elemente de decor și despre podul mamei lui Cati, din casa de la țară, în care-au tot depozitat lucruri, pînă le-au pierdut șirul. Șirul se pierde și-a­tunci cînd se numără minutele pînă la căderea cortinei. Spectacolele, ca­re inițial durează 20 de minute, a­jung să se întindă pînă la aproape 40 de fiecare dată. „În toate avem in­cluse interacțiunile cu copiii – da­că intervin, facem pauze, le intrăm în joc, ne-apucăm de vorbit cu ei”, spune Tudor cu o fericire evidentă în priviri. „N-ai cum să-i ignori, așa că, din start, cînd ne întreabă cineva «Cît o să dureze?», răspundem «Da’ cine-o ști?».” Te uiți la ei, n-ai cum să nu rîzi la glumele pe care le fac la fiecare lucru pe care-l spun și-ți spui că, la fel ca păpușile lor, par toți trei niște marionete care-au prins viață; diferența-i că pe ei nu îi mînuiește nimeni – doar bu­curia, care le mișcă încetișor silu­ete­le mai departe, către poveștile pe care încă nu le-a spus nimeni.