Oamenii s-au pus de secole în pielea ursului

Locuitorii de pe Valea Trotușului trec de Anul Vechi sub semnul animalelor ce se credea cîndva că au rol protector. Pentru ei, Anul Nou începe abia cînd cetele de urși colindă străzile orașelor în ritmul dobelor împreună cu ursarii, irozii și mascații. Atrași de canafii roșii de la urechile blănurilor, de mîrîituri și de vibrațiile pașilor apăsați, oamenii îndură frigul în picioare pentru a fi martorii tradiției ce se derulează în fața lor. Cel mai cunoscut este festivalul „Ursul de la Dărmănești”, însă cetele de urși își fac jocul și pe scenele din orașele alăturate, Comănești și Moinești.

Pieile pe care le îmbracă oa­me­nii de la poalele munților Nemira sînt moștenite din tată în fiu, la fel și mișcările pe care trebuie să le facă în timpul spectacolului. Însă cei care vor neapărat să joace și nu au costum, pot închiria unul pentru trei zile cu 2.000 de lei, iar pentru a cumpăra unul trebuie să scoată din buzunar 1.000 de euro. Cu cît este mai îngrijită, cu atît blana este mai scumpă. „Joc ursul de la șase ani, iar blana o am de la bunicul meu. Vreau să o dau și eu mai de­par­te. Nebunia asta cu ursul ne-a intrat în sînge și venim din plă­ce­re”, a spus Mihai Spînu, 25 ani. Bla­na se întreține într-o cameră ae­ri­sită și se spală cu șampon. Însă sînt și alte rețete pentru a îngriji o piele: se unge cu ulei de in și cu cremă de ghete.

În defilările lor, mișcările executate de cei care poartă blănurile sînt energice și diferă pentru fie­ca­re zonă în parte. Nu se știe exact ori­gi­nile acestui obicei, însă, după cum afirmă și prof. univ. dr. Ion H. Ciu­botaru în volumul al treilea al căr­ții „Catolicii din Moldova. Uni­ver­sul culturii populare”. „Etnologii văd în aceste datini «rămășite din­­tr-un vechi cult al ursului» care mai dăinuia încă în secolul al XIX-lea la unele popoare din Orientul Ex­trem”. Cert este că multora dintre cei care joacă ursul le place să recomande obiceiul ca fiind de pe vremea dacilor.

Cu labele pe jar

Peste marginea orașului și ga­ră stăruie mirosul de carbit de la pocni­tori, iar costumele colorate ale mascaților dau un aer pestriț. Aici se întîlnesc cetele care pornesc împreună spre scenă unde fiecare dă tot ce are mai bun. Anul acesta așa se întîmplă doar în Moinești și în Comănești, căci în Dărmănești ce­tele vin pe rînd, fără a da cu ochii una de alta. În trecut se luptau în­tre ele, iar cea care cîștiga putea mer­ge în celelalte sate fără ca cineva să li se opună și erau cele mai bine pri­mi­te la case. „Înainte se urcau pe dea­luri și apoi dădeau năvală în sat unde se băteau”, a spus mascatul Ion Mihai arătînd împrejurimile albe ce limitează Trotușul. Acum, în Dărmănești, pe lîngă sce­na unde se desfășoară spectacolul sînt o mulțime de tarabe cu mici, bere, vin fiert și jucării. Un mascat îmbrăcat în Moș Crăciun umblă prin mulțime ținînd legați doi pui de urs jerpeliți, cu ochii scoși pe care îi pune să facă plecăciuni. În­tin­de castronul de metal trecăto­ri­lor și le cere cîte un bănuț. Pe lîngă ei trece un bărbat în costum popular ținînd de mîna un copil de patru ani îmbrăcat într-o blană strălu­citoa­re și bogată. Toți îl opresc să îi facă poză, iar el zîmbește frumos și stă la fotografiat ca un model ade­vă­rat.

Defilarea printre oameni se face mereu cu mascați, toboșari și irozi, fiecare avînd rolul lui. Ur­sarii sînt cei care conduc animalul, iar îmbrăcămintea lor este specifică. Poartă ițari, cămăși și sînt încinși la mijloc cu un brîu, roșu de obicei. Ei țin în mînă o bîtă de lemn scul­ptată la capăt cu care se apără cînd sînt atacați. „De 15 ani sînt co­man­dant la urs. Sînt muncitor în con­s­truc­ții și vin doar de sărbători, de dragul tradiției. Sacoul de piele l-am găsit la un magazin cu 400 de lei, chipiul l-am făcut eu că în magazin nu găsești. Poate doar la co­man­dă, dar nu ies cine știe ce. Pe scenă avem un ritual, la casă de om alt ritual pentru că jucările sînt mai lungi, pe scenă ești condi­țio­nat de timp. În plus, la case ursul intră pe jos, în patru labe”, a menționat Da­­mian Toma din Comănești. După cum spun unii, înainte cetele erau mai puține, iar urșii erau ade­vă­rați. „Știu de la străbunicul meu că ve­neau țiganii cu urșii și îi călcau în picioare pe cei care aveau dureri de spate. Și mai spunea că anima­le­le erau puse cu labele pe jăratec ca să joace. Nu știu dacă e chiar adevărat, dar sînt cîteva zvonuri din bătrîni despre asta”, spune Cris­ti Maxim în timp ce îndeasă carbit într-un burlan de fier.

„De 15 ani sînt co­man­dant la urs. Sînt muncitor în con­s­truc­ții și vin doar de sărbători, de dragul tradiției. Sacoul de piele l-am găsit la un magazin cu 400 de lei, chipiul l-am făcut eu că în magazin nu găsești. Poate doar la co­man­dă, dar nu ies cine știe ce. Pe scenă avem un ritual, la casă de om alt ritual pentru că jucările sînt mai lungi, pe scenă ești condi­țio­nat de timp. În plus, la case ursul intră pe jos, în patru labe”, spune Da­­mian Toma din Comănești.

În niciun caz nu sînt de ignorat doboșarii căci ei țin ritmul jocului. Se credea că sunetele de dobe țin la distanță spiritele rele. Fiecare zonă are propria ei bătaie. „Sînt mișcări cu bătăi specifice de dobă. Cînd ursul e jos e subțire, numită firicelul, iar apoi bătăile de sus. Doba am făcut-o acum șapte ani din piele de capră și pînză de banzic de șase de la circular”, explică do­bo­șarul Adrian Vizitiu. Dobele se mai fac din piele de vițel, de cîine și mai nou din nylon, iar pe fiecare este pictat un motiv, de obicei ursul, lupul sau fete în costume po­­pulare și opinci. În ele se bate în­tot­deauna cu un băț de lemn. În jurul ursului se găsesc și irozii care țin în mînă săbii împodobite și su­flă din fluiere concomitent cu bă­tă­ile doboșarilor. Sînt îmbrăcați în cos­tume albe, iar pe cap poartă o pă­lă­rie albă, împodobită, iar dansul lor amintește de nașterea Mîntui­to­ru­lui. Singurii care au totală libertate în costumație sînt mascații. Pe lîn­gă măștile tradiționale din lînă, cu boa­be de fasole în loc de dinți, cu ochi mari și nas lung, roșu, fiecare se cos­tumează cum poate mai bine și mai original. Mulți profită de faptul că nu pot fi recunoscuți și prind putere, la fel ca ursul. Dar spre deo­sebire de acesta nu au aceelași sta­tut mîndru, ci mai degrabă seamă­nă cu niște drăcușori care nu respectă nici o regulă. Îmbrăcat în doctor, cu perucă blondă, un bărbat înalt aruncă făină pe oameni cu un bi­don cu gaură la dop. În urma lui un altul curăță victimele cu un mătu­roi. Mascații se tachinează mai puțin în­tre ei și se concentrează pe cei din public. „Violența mascaților suge­rea­ză ruptura ce trebuie să se pro­du­că între ceea ce a fost și ce va fi” scrie prof. univ. dr. Ion H. Ciu­bo­taru în cartea sa. În același volum, acesta menționează că „cetele s-au contopit cu alte obiceiuri și în­țe­le­surile acestor jocuri s-au estompat”.

Vedete cu blană

Tot alaiul are parte de momentul de glorie. Pe scena de lemn din centrul orașului Dărmănești urcă mai întîi mascații care rostesc plu­gu­șorul, apoi ceata de urși intră pe scenă în șir indian, de la cel mai mic la cel mai mare. Ursarul zice stri­gă­tura care diferă de la o regiune la alta: „Na! Na! Na! Martine, na!/ Nu te da, nu te lăsa,/ Că pun mîna pe nuia (…) Joacă, joacă, Moș Mar­ti­ne,/ Că-ți dai miere de albine”. Cei aproximativ 20 de urși se în­torc, scutură capurile cu podoabe și, în unele cete, mai fac și tumbe. Mișcarea „clasică” reușește să ui­mească în fiecare an. „Martinii” fac un cerc în mijlocului căruia doi țin orizontal un par pe care se urcă un al treilea și se zburlește energic din toate încheieturile. După ce în­cheie spectacolul, aceștia sînt asal­tați pentru poze. Cei care au scă­pat de fotografii, încing o horă, parcă nu­mai ca să scape de gura co­man­dan­ților. Lumea se adună în jurul lor, îi alintă ca pe niște animale de pluș, iar o tînără îi trage jucăuș de urechi. Aș putea spune că rolul ca­nafilor este de a feri ursul de de­ochi, și mai puțin de a atrage aten­ția.

Toți vin la Festival de dragul tra­diției, căci nu primesc bani de ni­căieri. Iar asta o dovedește rezis­ten­ța pe care o demonstrează în fața frigului și a oboselii. Pieile pot cîn­tări și 60 de kilograme, însă timp de aproape o săptămînă în care joacă în fiecare zi, nu se plînge nimeni, nici tînăr, nici bătrîn. De parcă bla­na funcționează ca o baterie con­tinuă, atît pentru cei care o îm­bra­că, cît și pentru privitori.