Mîinile care au văzut viața de mii de ori

Frica de durere, teama că nu vor reuși să ghicească fiecare tresărire a copilului abia născut sau lipsa cuvintelor de încurajare din sălile de naștere au făcut ca, în ultimii ani, femeile să refuze nașterea naturală și să prefere nașterea prin cezariană, fără să știe că toate acestea sînt mai ușoare dacă ai în preajmă o moașă. Moașele, așa cum erau ele cunoscute pe vremuri, erau acele femei care se îngrijeau de viața copilului și a mamei, dinainte de naștere și pînă la prima lună de viață. Maria Bolotă, prima moașă licențiată din Iași a făcut Facultatea de Medicină Generală cu specializarea Moașe la aproape 50 de ani, după ce 25 de ani a mîngîiat pe creștet femeile care se pregăteau să dea naștere copiilor, fiind asistentă de obstetrică-ginecologie. Le-a mîngîiat, le-a încurajat și a fost mereu alături pentru fiecare dintre ele, în timpul sarcinii, dar și după naștere, atunci cînd aveau nevoie de sfaturi. Anul trecut s-a înscris și la un doctorat, dorind să găsească factorii care duc la ruperea prematură a membranelor înainte de termen, să curme și suferința mamelor care își pierd copiii prin nașterea prematură. Din păcate, spune ea, în ultimii ani, lipsa moașelor din fiecare comunitate a dus la o creștere a nașterilor prin cezariană, majoritatea femeilor fiind speriate de dureri, neavînd cine să le încurajeze și să sufere alături de ele pînă aduc pe lume copilul.

În urmă cu cîteva zeci de ani, moa­șele erau cele care cărora du­minica, la biserică, oamenii le dă­deau binețe, fiind cunoscute ca fă­cînd parte dintre oamenii respec­tați dintr-o comunitate alături de pre­ot, învățător sau medic. Ele erau cele care reușeau să împlinească visul unei familii, aducînd pe lume „boțul de aur” din fiecare casă. Maria Bo­lotă nu a numărat vreodată cîte ast­fel de bucurii a adus în fiecare casă prin care a trecut, asta pentru că fie­care dintre ele a reprezentat „o mi­nu­ne dumnezeiască”, însă toto­da­tă și o responsabilitate de care s-a bu­curat abia după ce amîndoi erau bine. Tot moașele erau cele care pe vremuri dacă erau repartizate în­tr-un sat, începeau să îl cunoască la pas, încă din momentul în care coborau din tren. Participau la pe­tre­ceri, la reuniuni sau la praznice, în special acolo unde se adunau cei mai mulți oameni, iar grija lor era să identifice viitoarele mămici, în­trebînd în stînga și-n dreapta de ele pentru a le putea găsi cît mai u­șor. Din acel moment, mergeau la ele acasă, le consiliau și le dădeau siguranța că vor reuși să devină ma­mele unor copii sănătoși, cu toate degetele și fără vreun defect. Moa­șele luau în mîini cele două vieți, a mamei și copilului, și le purtau de grijă pînă ce „minunea dumne­ze­iască”, așa cum le place lor să le spu­nă bebelușilor, ajungea pe lume.

În primii ani, Maria Bolotă a fost moașă într-un sat la cîțiva kilome­tri depărtare de oraș, fiind repar­tizată acolo chiar dacă terminase cu nota 10. Atunci a auzit și pentru pri­ma dată cum oamenii îi spuneau „coana moașă”, iar la acel moment i se părea un fel de jignire, deo­a­rece exista preconcepția că moa­șe­le erau femei simple, fără niciun fel de studii, care doar ajutau mamele să nască, pe baza unui spirit in­stin­ctiv. Mai apoi a realizat că de fapt, moașa e cea care modelează, aș­teap­tă și dă siguranță mamei că totul va fi bine. „După ce-am terminat școa­la postliceală, în anul 1975, am fost trimisă la Movileni, pentru că nu a­veam buletin de Iași. Atunci directiva era ca să trimitem femeile să nas­că la clinicile universitare, iar noi aveam rolul cel mai important în depistarea gravidei, dispensari­za­rea și urmărirea ei după naștere. Da­că nu depistam gravidele pînă în tri­mestrul I eram sancționată. Atunci era și problema cu întreruperea sar­cinilor și trebuia să te ocupi și de con­siliere, să îi explici că mai im­por­tan­tă e viața ta, a celor doi trei co­pii, decît să faci o nenorocire. Unde mă­nîncă trei, mai mănîncă unul”, po­vestește femeia spunînd că în de­cursul acestor ani a convins multe femei să nu își abandoneze co­pi­lul. Imediat după naștere, doar le pu­nea pruncul în brațe, iar gînguritul lui le scotea din minte ideea abandonului.

La o distanță de 25 de ani după ce a devenit asistent de obstetrică-gi­necologie, Maria Bolotă și-a dat sea­ma că meseria de moașă este mai mult decît aducerea pe lume a u­nui copil sănătos, este vorba des­pre responsabilitatea a două vieți. De aceea s-a înscris la Facultatea de Medicină Generală, specializarea Moa­șe, de la Universitatea de Me­di­cină și Farmacie „Grigore T. Popa”, la vîrsta de 45 de ani, devenind ast­fel prima moașă licențiată din Iași, fiind și șefă de promoție în anul 2007. Atunci cînd s-a înscris la facultate, fata acesteia tocmai terminase Fa­cultatea de Medicină și spune ea că acest lucru i-a fost de ajutor de­o­a­rece adeseori studia după cursu­rile acesteia. Însă și-a dorit atît de mult să devină moașă specializată, încît nu a mai contat că toți colegii săi de grupă aveau jumătate din vîrsta sa. „Am vrut să devin un profesionist, pentru că mi-am dat seama cît de important este să fiu bine pregătită, că prestația mea este în ajutorul mamei și al copilului. În această meserie nu poți greși a doua oară, poți să fii timp de nouă luni de zile Dumnezeu pentru ma­mă, iar dacă se întîmplă ceva și co­pilul nu se naște viu, s-a terminat to­tul, nu mai ești nimic în fața ma­mei. Și este dreptul ei”, spune fe­meia cu un glas ferm, însă care in­spiră blîndețe.

Moașa, liantul din familie

Maria Bolotă își amintește că la începutul carierei vedea în toate să­lile de naștere o cană de patru litri, plină cu compot. Abia după ce a ter­minat studiile a primit și explica­ția, compotul nu era ca să își dreagă glasul moașele, ci era pentru ca ma­mele să aibă energia necesară. „Așa reușeam ca împreună să naștem fru­mos. Nu vă pot descrie imaginea și legătura care se creează între ma­mă și moașă după ce iese pruncul și auzim acel țipăt, care spune «ia­tă-mă! am venit pe lume»”. Pe a­tunci, își amintește aceasta cum de fapt moașa era un liant între ma­mă și tată, reușind să întărească le­gătura dintre aceștia, deoarece îi ajuta să înțeleagă modul în care va trebui să funcționeze de acum în­colo familia. „Noi consiliem mama, îi spunem că trebuie să se odih­nească, că împreună cu soțul trebuie să îm­partă somnul. Laptele poate fi pus la frigider, încălzit atunci cînd este nevoie și poate și tatăl să alăpteze, iar mama să doarmă. De asemenea, și baia trebuie făcută împreună, nu de bunici sau străbunici, pentru că e boțul de aur al mamei și al ta­tă­lui”, îmi spune femeia gesticulînd, ca și cum deja ar ține în brațe un be­beluș și le-ar explica părinților cum trebuie să aibă grijă de el.

În ultimii ani, cei de la Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moa­șelor și Asistenților Medicali, în subordinea cărora se află moa­șele, s-au gîndit cu ce termen ar fi potrivit să înlocuiască cel de moa­șă, deoarece exista în continuare men­­­talitatea învechită că moașa este o persoană fără studii sau instruire. „Chiar dacă nu avea studii, orice moașă știa că trebuie să aibă un i­bric cu apă caldă, știa că lehuza tre­buie să stea 40 de zile după naș­te­re în pat. Nu știa de ce, dar știa că așa trebuie făcut, că mama trebuie su­pra­vegheată, îngrijită. Îngrijirea post-natală este foarte importantă pentru că organismul trebuie să își re­vină la forma inițială”, povestește moașa. Mai apoi, și-au dat seama că de fapt, termenul de moașă are o a­nu­mită semnficație care nu poate fi înlocuită cu alt cuvînt, deoarece es­te predestinat să arate grija și atenția față de mamă. „A moși înseamnă a aștepta, a modela, a nu te grăbi. Moa­șa preferă să aștepte, să facă acel tra­valiu de opt sau zece ore îm­pre­ună cu mama, lucru care pe multe fe­mei le sperie. Din păcate, nimeni nu le explică faptul că totul se diri­jea­ză de la nivel cerebral, că dure­rea este progresivă, crește în intensitate, te lasă, apoi iar revine. Moa­șa este cea care stă lîngă mamă, care o ajută, o mîn­gîie și îi spune cum să res­pi­re”.