Grijile îmbătrînesc înainte de vreme

Pentru Mihai copilăria s-a terminat la 12 ani, cînd mama lui a căzut la pat din cauza unui accident vascular. Într-o zi, femeia și-a dat seama că nu-și mai poate mișca mîna și piciorul stîng. Cînd a ajuns la spital, asistentele au lăsat-o pe un pat fără să-i dea vreo explicație. Abia cînd a mers mai departe, la Iași, au reușit să-i pună diagnosticul. Dar era prea tîrziu.

Mai apoi, tatăl lui a trebuit să ple­ce în Israel să trimită bani pentru că pensia femeii nu ajungea nici pentru de-ale gurii. Așa au ajuns Mihai și fra­tele său, Radu „stîlpii ca­sei”. La în­ ­­ce­put, le-a fost ușor, căci grijile în­sem­nau doar cîteva minute de șters praful și întins rufele. S-au împovărat mai tîrziu cu gătitul, abia atunci cînd mama le-a spus că cineva trebuie să „taie zarzavatul și să facă lună în a­par­­tament”. N-au ieșit din cuvîntul ei niciodată. Ba mai mult, și-au îm­păr­țit datoriile după ce știa fiecare să facă mai bine: Mihai făcea mîncare și spă­la vasele iar Ra­du făcea curățenie, spă­la pe jos și în­tin­dea hainele. De ma­ma lor, aveau grijă amîndoi la fel de mult.

Părinte unul pentru altul

Mihai își amintește că nu a crezut niciodată ajutorul nimănui. Atunci cînd vreun vecin de prin Fălticeni întreba cum le mer­ge, mama băieților pleca fruntea în jos și spunea că se descurcă bine. „Nu aveau ce face, eu nu puteam să îi ajut. A trecut un timp pînă cînd mi-am revenit. Abia după aceea am început și eu să mai fac cîte ceva”, îmi spune plîngînd femeia. Zîmbește doar cînd îmi spune despre cum au devenit Mihai și Radu părinți unul pentru celălalt. Mergeau împreună la ședin­țe­le de la școală fără să se mustre atunci cînd notele erau mici. Nici nu ajungeau la urechile mamei. Se mul­țumeau doar să se șantajeze în joacă, atunci cînd unul trișa.

Sfaturi frățești

Acum mama se descurcă singură. Copiii au plecat departe de ea, la sute de kilometri, dar sună cu religiozitate acasă. „Uneori mă mai gîndesc la ea să nu se lovească sau să pățească ce­va”, îmi spune Mihai îngrijorat. Vor­beș­te des și cu fratele său mai ma­re, pentru sfaturi, așa cum făceau și în copilărie. iar cînde se întîlnesc, rîd cu poftă de năzbîtiile pe care le-au făcut.

Uneori, spun că dacă ar fi fost altfel, poate n-ar fi ajuns atît de a­pro­pi­ați. Și acum, le-ar plăcea să vină mai de pe acasă. Mihai vine cînd poate, să o ajute pe mama lui la curățat cartofi și la aspirat covoare. Îmi spune senin că acum îi este mai ușor. Pentru că nu îl mai așteaptă nimeni la joacă.

Alexandra ȘANDRU