Gramatica, monstrul de sub patul studenților străini

În amfiteatrele facultăților din România poți să găsești studenți din toate părțile lumii. Chipuri cu ochi alungiți sau capete acoperite de văluri colorate li se alătură studenților români, în bănci, unii dintre aceștia ajungînd să vorbească limba română mai corect decît o parte din populația țării. Înainte ca studenții străini să poată urma cursurile unei facultăți din România, ei sînt obligați să treacă de un an pregătitor în care să încerce să învețe noțiunile de bază ale limbii. Ajutați de profesorii care au rol de adevărați „ambasadori ai țării” deprind, rînd pe rînd, scrisul, pronunțarea sunetelor, dar și informații despre cultura și tradițiile autohtone.

Pe coridorul lung cu pereți î­nalți și albi din Corpul G al Uni­ver­sității „Alexandru Ioan Cuza” răs­u­nă ecoul unei voci care explică cînd în română, cînd în engleză, cum stă treaba cu articolele genitivale. În G 102, sala din capătul holului, studenții străini încearcă sădeslușeasă fie­care cuvînt din definirea celulei, de mai bine de trei ore. Fiind semestrul al do­ilea, la catedra de însușire a limbii române, a început deja cursul des­pre limbajul de specialitate în domeniul medical, pe care viitorii doctori tre­buie să-l stăpînească.

„The monster”

„Lucrurile se complică. Nu mai este ca semestrul trecut – «Hello! I’m Muhammad. Let’s go to Pallas Mall and eat shaorma»”, le spune Gina Ni­­migean studenților descurajați, du­pă primul contact cu avalanșa de cu­vinte scoasă din fișele de internări ale spitalelor și-adusă în 102 – „the monster”. Pe tablă au rămas încă ne­șterse urmele unor ore intense de gramatică. Profesoara Gina Nimi­gean este unul dintre dascălii pre­fe­rați ai studenților, o parte dintre ei transferîndu-se special la grupa la care ea a ajuns să predea. Pasiunea pentru meserie, bucuria de a lucra cu tinerii și iubirea pentru ei, ce­rințe care, după cum spune profesoara, sînt de-a dreptul vitale în domeniu – toate îl fac pe dascăl să fie cel mai po­pular printre străinii care calcă pra­gul Corpului G.

Rolul profesorului care predă lim­ba română studenților străini este cel de filtru dintre societățile de pro­ve­niență și realitatea românească. El nu numai că predă, dar are și funcția de „ambasador al României”. „La în­ce­put, studentul nu se mișcă decît în­tre apartamentul lui și clădirea asta. Are contact doar cu profe­sorul, cole­gii lui și poate alte două-trei persoane. Practic tu, ca profesor, ești pri­mul român pe care îl vede, așa că tu ajungi să reprezinți România”, îmi explică femeia din fața mea cu o determinare rar întîlnită. Își așază ochelarii mai bine, zîmbește și pă­rul negru, creț, îi atinge umerii la fie­care mișcare mai bruscă. Atunci cînd studenții întîmpină probleme, nu e­zită să apeleze la dascălul lor, care s-a obișnuit să-i ajute și să le pună la dispoziție tot felul de soluții. U­neori aceștia vin la cursuri cu facturi, hîrtii pe care nu le pot traduce, cer in­formații despre evenimente și des­pre cum să ajungă în anumite lo­curi din Iași. „Sînt niște copii care s-au trezit, brusc, într-o țară străină.”

Româna din tată-n fiu

În general, tinerii veniți la stu­diu în România au părinți sau alți mem­bri ai familiei care, la fel ca ei, au ve­nit aici la facultate. De aceea, rolul de ambasador al României este purtat și de studenți atunci cînd se întorc în țările lor, încurajîndu-i pe alții, la rîndul lor, să facă studiile aici. „Prin acest proces are loc un transfer cultural”, studenții învățînd des­pre Ro­mânia, dar și dascălii intrînd în con­tact cu o parte din cultura sta­telor a­cestora. Profesoara Gina Ni­mi­gean își amintește de vizita unor foști stu­denți, în timpul căreia a ob­servat res­pectul impus de persoa­ne­le cu o vîr­stă mai mare celor tineri, chiar dacă diferențele sînt numai de un an.

Printre cei care fac cursul de lim­ba română se numără și masteranzi sau doctoranzi. „E un lucru bun cînd avem un doctorand în grupă. Tot colectivul acționează ca un magnet, adoptînd atitudinea liniștită a acestuia și privindu-l ca pe un lider, ca pe un exemplu de urmat”, spune pro­fesoara zîmbind. Majoritatea au 17-19 ani, unii dintre ei fiind ne­pre­gătiți pentru experiența plecării în­tr-o țară străină, acesta fiind unul din­tre motivele de abandon al programului. „Ei cînd vin sînt foarte deter­minați. E greu să reușești să pleci în afară din țările acelea, dar atunci cînd reușesc sînt ca niște rachete ca­re tocmai au fost lansate. Puțini sînt cei care renunță. Eu am cunoscut doar trei cazuri.”

„Eu Jane, tu Tarzan”

Munca cu studenții străini ne­cesită multă implicare, iar profeso­rii trebuie să aibă cunoștințe în do­menii diverse. Catedra de limba ro­mână pentru studenți străini se ocu­pă atît de cei veniți să urmeze studii universitare sau postuniversitare, cît și de cei aflați aici doar pentru un semestru sau un an, studenți care participă în cadrul unor programe de schimb internațional. Cei care sînt înscriși în anul pregătitor de cunoaștere a limbii române învață scrierea, gramatica, pronunțarea, ele­mente de cultură și tradiție româ­nească și intră în contact cu limbajul de specialitate, structurat pe do­menii, în funcție de facultatea pe ca­re își doresc s-o urmeze, toate aceste materii fiind predate de aceeași profesori.

„Munca pe care trebuie s-o depu­nă ei este imensă; trebuie să ardă în mai puțin de un an toate etapele pe care le parcurge un copil de mic și apoi în 12 ani de școală”, spune cu admirație față de studenții săi Gina Nimigean. „Ei sînt foarte bine pre­gă­tiți pentru a face față facultății și efor­tului de asimilare a unei limbi cu totul noi. Unii dintre ei nu cunosc nici măcar literele latine și asta este și mai dificil pentru ei.” Profesorii se înțeleg cu studenții lor în limba engleză sau franceză, dar există și situații în care limba de contact nu există. „Cînd ne lovim de-așa ceva, apelăm la un traducător, un coleg din aceeași țară sau folosim dicțio­nare, dar munca cu dicționarele nece­sită mult mai mult timp. Uneori fo­losim chiar și semnele. Pun mîna pe masă, pronunț cuvîntul, arăt spre tablă, îi spun cum se cheamă. «Eu Jane, tu Tarzan»”, se amuză profesoara gesticulînd larg cu mîinile prin aer.

„Damn grammar!”

Pentru că regulile în engleză sînt diferite și nu toate situațiile sînt si­milare și se pot explica, profesorii mai încearcă, din cînd în cînd, să-nvețe și limba studenților, să le poată explica totul mai ușor.„E ca o acrobație”, spune profesoara ase­mă­nînd experiența predatului cu cea a cîn­tatului la mai multe piane simultan. Ea vorbește despre dificultățile traducerii unor expresii ce nu au co­respondent în română și spune că, odată ce te lovești de-un asemenea caz, nu-i altă cale de ieșire, decît să-ncerci să-nțelegi vocabularul stră­inu­lui. „Trebuie să forezi adînc pentru a găsi răspunsuri. E ca un iceberg, nu se știe ce e sub apă”. Gina Ni­migean își amintește cum unul dintre studenți, cunoscător de limba fran­ceză, nu înțelegea diferența dintre forma în română a expresiei „a ieși în oraș” și cea în franceză unde se spune „a coborî în oraș”. „După vreo trei zile în care m-a frămîntat întrebarea asta, am căutat la originile limbii și a civilizației. În timp ce în Fran­ța orașele erau la poalele colinelor, la noi erau distribuite de-a lungul a­pei. De aici ideea de a coborî și cea de a ieși pur și simplu.” Învins de tainele complicate ale limbii ro­mâ­ne, un student și-a pierdut răb­da­rea și i-a spus profesoarei – „Damn gra­mmar! La ce-mi trebuie mie gra­ma­tică, dacă vreau sa ma fac doctor?”

Majoritatea studenților sînt din ță­rile arabe, Asia, Africa sau Europa. Fiind o diversitate mare, printre a­ceștia se numără și musulmani care au obiceiul rugăciunii de cinci ori pe zi. Atunci cînd muezinul răsună din difuzorul telefoanelor mobile, profesoara Gina Nimigean le acor­dă studenților timpul necesar de ru­găciune. Timp de aproximativ un mi­nut, lecția se întrerupe, fiecare tînăr își face rugăciunea după obiceiul său, după care lucrurile continuă de un­de au rămas. Aceste tradiții sînt res­pectate de dascăl, care înțelege obiceiurile diferite ale oamenilor și ale societăților din care aceștia vin și-mi spune că a fost pusă chiar și fa­ță-n față cu studenți care-au încercat s-o convertească la religia lor. „Au insistat ei, dar dacă aduci argumentele potrivite și vii cu imagini clare, nu doar discuții în polemică, îi faci să accepte că e același Dum­ne­zeu peste tot și că fiecare are drumul lui de a ajunge acolo.”

Din Vamă, cu dragoste

Înainte de a părăsi sala de curs, studenții sînt atenționați să strîngă și să curețe mizeriile. Profesoara îmi explică că sala e renovată în vara a­cestui an și, cînd îmi spune asta, pri­­vește cu mare mîndrie băncile noi și curate. Atunci cînd s-au moderni­zat sălile, cadrele didactice au luc­rat îm­preună cu muncitorii. Fiind în va­can­ță în Vama Veche, Gina Nimi­gean po­vestește cum a primit un apel care a ținut-o departe de apa mării pentru cîteva zile. Ea a proiectat băn­cile mă­surînd dimensiunile cu o ruletă micu­ță, cumpărată din tren, și trasînd li­niile cu un șpaclu găsit într-o cutie împletită din nuiele, a­lături de alte u­nelte uitate de niște muncitori și strînse cu grijă de proprietara casei.

Își iubește meseria și îi iubește și pe studenții cu care lucrează. Îi nu­mește pe aceștia „monumente” și se bucură ori de cîte ori aude de re­ușitele unuia dintre ei. Îi privește ca pe niște copii care acum învață să pășească cuvînt cu cuvînt pe harta limbii române. „Să lucrezi aici e ca și cum ai face un bibelou din porțelan și, la un moment dat, sufli peste el și, dintr-o dată, a devenit o persoană. E frumos!”