Frigul călduros al nopților la cort

Prima mea noapte în Vamă a fost acum cinci ani, fiind și prima dată cînd am văzut ma­rea, ca un copil întîrziat, care la 20 de ani care s-a bucurat pînă i s-a urît. În cortul pe care îl instalasem într-o curte cu denivelări și fără iarbă nu am reușit să ațipesc nici măcar o cli­pă, pentru că, pe lîngă ghionturile pe care pă­mîntul tare de sub mine se încăpățina să mi le dea în continuare, vecinii de cort au tras toată noaptea o meduză în țepușă. Am văzut um­bre care treceau înfricoșător pe lîngă cortul care se clătina la orice mișcare, iar după cîteva ore, umbrele au fost amplificate de vocile lor care se bucurau înghiontind o meduză, cu un băț adus de pe plajă. N-am înțeles nici acum de ce era amuzant. Apoi mi-am dat seama că un mo­tiv ar putea fi faptul că dimineața i-am găsit în aceeași stare în care erau și înainte să adorm – destul de beți încît discuțiile lor să fie formate doar din hohote de rîs din care nici ei nu în­țe­legeau mare lucru. Cred că nici nu aveau unde să doarmă, pentru că au stat toată noaptea pe banca din curtea campingului.

***

Prima mea noapte, în care am urît marea, m-a făcut să vin de alte trei ori. Asta chiar da­că nu am reușit și nici nu am încercat să mă identific cu vamaioțiide la știrile de pe Pro­TV sau cu cei care cer cîte un leu „ca să rămînă beți” în timp ce se plimbă bezmetici prin Vamă. Nu mi-am dorit să fiu ca ei și nu ăsta e mo­tivul pentru care aș vrea ca fiecare 1 Mai sau fiecare cli­pă liberă dintr-o vacanță de vară să fie acolo.

Pentru mine, libertatea din Vamă e de ajuns, pentru că aici poți să te îmbraci oricum, poți să faci orice ai crede zi de zi că e deplasat și poți face dintr-un simplu cort o casă. Som­nul în cort nu este ca leneveala plăcută dintr-un hamac în timp ce stai la soare. Nu e nici ca și cum ai dormi într-un baldachin în timp ce nu îți e nici frig, nici cald și în timp ce îți afunzi spatele în ceva moale. E un fel de chinuială între două scaune, într-un tren, timp de zece ore, întrerupte la 4 dimineața de un frig care îți amintește de gerurile de astă-iarnă. Îți mai tragi un hanorac peste ochi și o geacă pe pi­cioare și în timp ce cortul se flutură bătut de vînt, ai face orice să te gîndești la altceva. Și așa începi să visezi, printre țipetele de afară, prin­tre melodiile care se aud înfundat de pe plajă, că ești într-un loc călduros și moale, exact ca în propriul pat, și că de fapt pereții miș­că­tori care te înconjoară nu îți dau senzația că te ­sufoci.

Ești la fel ca într-un lift, în care în timp ce cobori încerci să te gîndești la orice altceva decît la faptul că ești între etajele unui bloc, în­chis într-o cutie care ar putea în orice clipă să pice. A doua zi te trezește aerul umed care s-a închis între pereții cortului, dar și soarele care te face să visezi că te-ai sufocat într-o mar­e de căldură.

Nu am știut niciodată dacă poveștile cu ti­neri care dorm pe plajă înveliți cu o geacă sau înfofoliți într-un sac de dormit ponosit și îm­prumutat de la alți prieteni pe plaja din Vama Veche sînt adevărate sau dacă sînt deja trans­formate într-o legendă pe care nimeni nu o mai poate verifica. Știm că au existat băieți și fete care dorm pe plajă, fie în saci de dormit, fie doar pe nisip, înconjurați de rămășițele nopții care tocmai a trecut, doze de bere, gunoaie, am­bal­aje. Tineri despre care nu știi dacă i-a durut spa­tele, dacă au avut vecini gălăgioși sau dacă măcar au avut intenția să doarmă.

Și apoi, cînd ajungi acasă, începe să îți fie dor de zgo­motul fermoarului pe care îl auzi în fiecare dimineață, de acolo, de pe pă­mîn­tul rece care tocmai ți-a răpit o noapte întreagă de somn.