Felicia, prințesa care a vrăjit flautul fermecat

„Dacă nu vă supărați, pun partitura în față”, îmi spune Felicia și întinde degetele fragile spre foile albe pictate în negru pe un portativ. „Sînt piese noi pe care nu am cum să le memorez într-o săptămînă”. Începe cu încălzirea. Buzele, obrajii, degetele și plămînii trebuie să fie pregătiți pentru a inspira și expira muzica. Niște sunete ciudate, pe care nu le percepe urechea unui începător sau a unui om ce nu cunoaște arta cîntului la flaut, plutesc în încăperea mută. Jenată întreabă dacă poate începe, aude un da de la mama sa și apoi respiră adînc. Apasă clapele, iar tensiunea în cameră crește, de la nota de vîrf coboară în descreștere spre un sunet mai puțin deslușit. Emoțiile își fac apariția pe față, se rușinează că o ascult, iar ochii privesc undeva în gol căutînd concentrarea. Se uită rareori pe foaie, semn că știe ce face, degetele alunecă de pe o clapă pe alta, alunecă rapid, alunecă mai lent, oferind sunetelor o magie proprie. Ne aflăm în oficiul Asociației „Inima Reginei”, o cameră micuță cu două uși, cu masă de birou, în jurul căreia sînt mai multe scaune și o sofa pe care stau mama și mătușa Feliciei. Toți își ciulesc urechile, iar muzica instrumentului domină liniștea din cameră.

Felicia provine dintr-o familie de muzicanți de pe linia mamei. A vrut să-i fie testat urechea muzicală în­­că de la grădiniță. Trei ani mai tîr­ziu, doamna doctor Adria­na Tuna­ru, șef de serviciu al Asociației „Ini­ma Reginei” din Bârlad, își aduce aminte de micuța Felicia care i-a spus că o să meargă la Școala Mu­zi­cală. I-a promis atunci că dacă la test se va dovedi că are ureche mu­zicală, o s-o ajute să ajun­gă acolo. „Am așteptat și pînă la ur­mă și s-a întîmplat așa.” Anul șco­lar începuse de două săptămîni și Fe­li­cia era elevă în clasa a IV-a la Școala nr. 4 din Bârlad. „Eram la ore cînd cineva mi-a spus că merg la Școala Muzicală”. De obicei co­piii sînt ac­ceptați aici din clasa a V-a, însă „mulțumită antecedente­lor, domnul Andrei m-a întrebat da­că nu mai avem pe cineva de calitate. I-am răspuns că avem, dar în clasa a IV-a”, a spus mîndră doam­na doctor. Fiind vorba de aceeași școa­lă, s-a putut face ușor transferul, iar Felicia a fost dată la muzică din clasa a IV-a, ca să cîștige un an.

Fetița a învățat foarte repede să cînte la flaut. Obosea, dar îi plă­cea din tot sufletul ceea ce și-a ales. „În­vățam pe etape. Doamna Andrei Ca­­me­lia, prima mea profesoară, mi-a dat mai întîi capul ca să suflu în el”, spune entuziasmată eleva Șco­lii de Muzică. „Ea crede în talentul meu”, spune tare și accentuat Fe­l­i­cia. Doamna Camelia a făcut mul­te pentru ea, a ajutat-o cu vestimen­ta­ția, un lucru de care se jenează Fe­li­cia deoarece deseori a intrat în conflict cu colegii de clasă din ca­u­za portului sărăcăcios. Purta hai­ne mai vechi, haine pe care le primea de la alții, nu noi, cu etichetă, de la ma­gazin. Doamna i-a întins o mînă de ajutor și cu repetițiile. Felicia ve­nea la ore în afara programului și repeta la instrument, fără să plă­teas­că meditații, cum făceau alții.

Felicia a fost premiantă pînă în clasa a IV-a și a obținut diplomă de excelență după ce a terminat cla­sa a VI-a. Merge bine la școală, îi plac orele de engleză, dar mai greu îi este la fizică.

Sînt piese pe care eleva le stu­dia­ză singură. Cu profesoara e mai ușor „pentru că îți arată. Aici trebuie să vibrezi, aici să cînți mai tare, aici piano, aici acento sau do diez”. Felicia întinde mîna spre ma­pă, pe foaia cu note, și spune că tre­buie să cînte simplu și dulce, „lin, cum ar veni”. Elevei îi place să fie aplaudată, să fie în centrul atenției sau să învețe de la alții. Prima sa olimpiadă a fost la Piatra Neamț, o olimpiadă zonală din regiunea Mol­dovei. În prima etapă a luat locul I, iar în a doua, locul II „numai că nu am trecut mai departe”, povesteș­te cu regret fata. A luat 98 de puncte, pe cînd trebuia să acumuleze 100. De doi ani, fata participă la concur­sul inaugurat în cinstea profesorului Ioan Nicolau, unde ia mereu pre­miul întîi. A mers la olim­pia­de­le de profil de la Vaslui și de la Ga­lați, unde după victoria din prima etapă, în a doua a luat locul II. „Au fost copii mai buni, iar eu nu mă simțeam prea bine. Am intrat pe neașteptate. Știam că trebuiau să mai iasă încă vreo doi, trei copii, iar atunci cînd mi-am auzit nu­me­le am zis «Eu?!» Nu eram pregătită”, și din cauza emoțiilor la prima pie­să a comis cîteva greșeli, care au costat-o locul fruntaș. Ea știe că nu s-a prezentat la nivelul la care miza, dar nici cealaltă flautistă nu a meritat locul întîi „cînta, dar mai mult gesticula. Ei bine, așa fac și eu, dar mă concentrez mai mult asu­pra cîntecului. Asta vine de la si­ne.” Felicia a fost premiantă pînă în clasa a IV-a și a obținut diplomă de excelență după ce a terminat cla­sa a VI-a. Merge bine la școală, îi plac orele de engleză, dar mai greu îi este la fizică.

Felicia spune că avea emoții cînd a pășit pragul Școlii Muzica­le, care se situa la un alt nivel față de Școala nr.4 din care venea, acolo unde 60% dintre copii erau romi. „Eram cu românii în aceeași clasă, eram singură”. Nimeni nu și-a dat seama de proveniența ei. Felicia e pu­țin smolită, cu ochii căprui, părul șa­ten deschis, iar acum pe frunte îi alunecă șuvițe blonde. „Am încercat să fiu ca ei, să nu mă arate cu degetul”, îmi spune cînd o întreb de ce s-a vopsit și în glasul ei simt fri­că și sfială. Eleva a dat masca jos pes­te un an, după ce s-a afirmat și s-a sim­țit mai în siguranță. Cu toate acestea încă sînt copii care nu o plac, care spun că „nu mă îmbrac… co­respunzător”.

Avea emoții cînd a pășit pragul Școlii Muzica­le, care se situa la un alt nivel față de Școala nr.4 din care venea, acolo unde 60% dintre copii erau romi. „Eram cu românii în aceeași clasă, eram singură”. Nimeni nu și-a dat seama de proveniența ei. Felicia e pu­țin smolită, cu ochii căprui, părul șa­ten deschis, iar acum pe frunte îi alunecă șuvițe blonde.

„Sînt copii care nu acceptă ro­mii. Pentru ei este o bucurie că sînt români și ea este țigancă. Au un avantaj ca s-o jignească. Sînt romi care sînt mai presus ca un român la școală, la învățat, în comportament, în îmbrăcăminte, dar asta ne e viața și vom merge mai depar­te”, spune întristată mătușa Feliciei, Mag­dalena Drosu. În clasa ei erau două fete care nu au plăcut-o de la început, una cîntă la flaut, alta la pian. „Cea mai rea” a plecat să stu­die­ze la Iași, iar acum ea cîntă în trio cu încă două colege „Nu prea mă înțeleg cu una, pentru că are mai multe fețe”, dar se bucură că a gă­sit o limbă comună cu toți colegii.

Acasă lîngă șemineu

Acum Felicia locuiește împreu­nă cu mama sa, însă cînd aceasta se întoarce la muncă în Spania, fata se mută la bunica vitregă. Mama nu îi este alături în cea mai mare par­te a timpului, pentru că muncește pes­te hotare, iar despre tatăl său biologic nu cunoaște prea multe. Își amintește doar că era foarte rău cu ea atunci cînd era mică. Felicia nu are frați sau surori, iar prietena cea mai bună, care este puțin mai ma­re decît ea, îi înlocuiește familia. „Cînd ne văd în poze, toți spun că sîntem surori”. Îmi spune că vrea să devină un idol pentru copii săi, ca ei să se mîndrească cu ea, cu reu­și­ta ei la școală și la muzică. „Aș vrea ca fata mea, dacă o să am o fată, ei bine mi-aș dori o fată, să cînte și ea la flaut, iar băiatul la pian”.

Bunica și mama o încurajează să își continue studiile. În primul an cînta cu instrumentul oferit de școală, apoi mama i-a făcut cadou un flaut. Surpriza a venit pe neaș­tep­tate.

Bunica și mama o încurajează să își continue studiile. În primul an cînta cu instrumentul oferit de școală, apoi mama i-a făcut cadou un flaut. Surpriza a venit pe neaș­tep­tate. „Mai întîi ea mi-a zis că nu mi-a luat nimic”, îmi spune și ține în mîinile fragede flautul prețios. Apoi repetă cuvintele „uite ce ți-a adus mama” cu un zîmbet pînă la urechi. „Cînd am văzut, eram foar­te bucuroasă. Am cîntat o piesă de la orchestră”, povestește Felicia și îmi arată cutia neagră în care stă instrumentul, o cutie „neobiș­nui­tă” în care se mai află o piesă. Felicia a încercat să cînte și cu aceasta, dar încă nu s-a acomodat.

Camera din nou e cuprinsă de muzică. Niște sunete lungi sînt ur­mate de altele mai scurte, mai vioa­ie, care alunecă în timp formînd o notă. Felicia clipește din genele lungi, zîmbește, cuprinde camera cu ochii, iar mîinile împreună cu in­strumentul argintiu trăiesc o ade­vărată poveste cu prinți și prințese dintr-o împărăție îndepărtată. Acel iz oriental pe care l-am deslușit din cîntul său m-au făcut să mă simt lîn­gă ea pe nisipurile Arabiei, vrăjită de dansul cobrei ce se ivește în toată splendoarea în fața noastră. Muzica lentă, calmă se preschim­bă într-un vîrtej de sunete. I se văd clar gropițele din obraji și aluni­țe­le de pe față. Brațele plutesc în aer, iar cobra își continuă mișcările. Fe­licia are 13 ani și muzica îi pic­tea­ză viitorul. Visează la conservator, la concerte la Viena, Paris și Praga, la înscrierea printre soldățeii or­ches­trei Academiei Regale. n

Articol scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe” derulat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus Iași, proiect cofinanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.