Europa s-a legat la ghete

Cei ce știau tîlcul istorisirii se pierd prin lume. Nici drumul spre casă nu par să și-l mai amintească. Europa i-a făcut să uite de toate tradițiile. Faisal a lăsat postul la graniță și limba-i stă agațată în spatele Englezei. Bindi-ul de pe fruntea Indiei e pus cu lipici și stă să cadă. Șifonate, Ratuli și Tapti se fîstîcesc și mai că ne-ar lua acasă, ca servitori. De Jassin s-au prins învățăturile vremii, oamenii calzi, dar încă mai simte răcoarea din Afghanistan. Lumea s-a făcut mică, iar imaginile tradiționale parcă s-au pus să toarcă. Numai Klaus privește „nemțește” poveștile și-i îndeamnă pe cei mai tineri să își arunce trei bluze într-un rucsac și să ia viața la pas. Poate numai așa ajung de unde au plecat.

La școala de vară din micul oraș nem­țesc, Osterburken, s-au adunat toa­­te „limbile pămîntului”. SUA, Ma­­­rea Britanie, Cipru, Finlanda, Pa­­kis­tan, Germania, România, In­di­a și Israel au uitat de granițe pentru o săp­­tămînă. Pe post de gazde, lo­cu­i­to­rii landului Baden-Württemberg, par­­că s-au vorbit să nu iasă prea mult pe străzi, să nu facă gălăgie și să lu­cre­­ze noaptea ca „spiridușii” pentru a lă­sa ca­dou cu fundă roșie un oraș pen­tru tu­riști. Prima dată ne-am a­du­nat ca să ne „de­co­răm” noua casă și „sa­­la de luat ma­sa”, un cort din plastic. Mai, mai că uitam de unde am ve­nit, cînd începea fiecare cu povestea lui.

Pompierul d­ă stingerea

„Timp de o săptămînă bem be­re nu­mai cu mîna stîngă”, hotărîm de cînd ajungem în tabăra de vară. Nu­mai la care glu­me să rîdem nu ne-am pu­tut ho­tărî. Prin­tre „sehr gut” și „ja, ja“ dăm din cap și împărțim rîsete con­trolate, pen­tru că umorul nemțesc se tăl­mă­ceș­te du­pă ore bune de stră­da­ni­e. Numai Klaus Vogel prinde hazul a­șa cum tre­bu­­ie. El e inițiatorul pro­gra­mului In­ter­­national Award în Ger­­mania și, în fiecare vară, îi place să strîngă oa­meni din toată lumea și să-i pună la „joacă”. Îmi spune că aici vrea să ne în­vețe „să eliminăm orice fel de com­pe­tiție. Nu tre­buie să ne com­­parăm cu ci­neva. Fa­cem totul nu­­mai pentru noi”. Dar cel mai mult se mîndrește cu fosta „me­se­rie”: ge­ne­ral la pompi­eri și coordonator de in­ter­ven­ții. A tre­buit, totuși, să re­nun­țe din cauza u­nui accident. „Într-o zi fă­ră de no­roc, un foc m-a lăsat fără mî­na dreap­tă”, îmi spune în timp ce-și acoperă cu mî­ne­ca sacoului bej brațul bionic. Ne-a luat aproape o săptămînă să ve­dem că neamțul nu-și mișcă mî­na cum trebu­ie. Pentru el, stîngăcia s-a transformat în normalitate. S-a în­vă­țat să fo­­lo­seas­că mîna stîngă pen­tru con­dus, scris, „e a­proa­pe ca î­na­in­te”. Nu își tră­­­­dea­ză „defectul” ni­cio­dată. Pî­nă și în carieră s-a „re­profilat”. Pro­gramul Award l-a făcut după model englez, iar acum a a­juns cu el din Fin­lan­­da pînă-n Chi­na. Se do­­cu­men­tea­ză pentru asta ori de cîte ori are o­ca­zi­a și ți­ne și cursuri de fi­zi­că pentru elevi. El e cel ca­re plea­că ul­­ti­mul la cul­care și se tre­zește pri­mul. Îi ră­­mî­ne timp să-i în­cu­rajeze și pe cei mai noi. Îmi spu­ne de cînd mă ve­de: „Du kannst mehr als du glaubst”. (n.r. Poți mai mult decît crezi).

Pe limba refugiatului

„Mama era la prima tinerețe cînd a întîlnit un bărbat cu o privire aleasă, pe străzile Pakistanului și nu s-a gîn­dit de două ori pînă să plece cu el în Afgh­anistan”, îmi spune bărbatul ca­re îm­parte vorbe oricui e dispus să-l as­­cul­te. Așa l-am cunoscut pe Jassin. Își aduce a­minte că atunci cînd trăia în Af­gha­nis­tan împreună cu familia sa, într-una din serile prea căl­du­roa­se, ră­coa­rea i-a trecut prin inimă. Îm­puș­­că­tu­rile și plînsetul sfîșiat al ma­mei au spart li­niș­tea nopții. Tatăl îi fu­sese răpus de cîteva gloanțe. „Pri­e­te­nul cel mai bun al lui alesese glon­țul ca for­mă de în­țe­le­gere. I-a fost fri­că să nu-l tră­deze. Nici el nu știa în ce”. E refugiat în Fin­lan­da, în orașul Jyväskylä. Vorbește repede, parcă ar vrea să sca­pe mai ușor de ce-mi po­ves­­tește. Ge­ne­le și sprîn­ce­ne­le stu­foa­se as­cund ochii oblici, dar plini de viață. Parcă vine din cu totul alt ținut decît de prin cel al nordicilor. A intrat în pro­gramul In­ter­national A­ward și se laudă că a­cum a atins cel mai înalt „rang”: “deținătorul de aur”. Pe el pro­gra­mul l-a țnvățat să îm­păr­­tă­șească din experiența lui cu cei­lalți, să redea prin vorbe simple mie­zul lu­crurilor și să țină pe toată lumea a­proape de gîn­du­rile lui. La numai 25 de ani re­pre­zintă „țara celor o mie de la­curi” cu un pa­tri­otism aproape fa­na­tic. Știa deja trei limbi străine, ur­du, dari și en­gle­ză, dar s-a încăpățînat să o învețe și pe-a patra. În șase luni a a­juns să viseze în suomi, „limba fin­lan­de­zi­lor” și apoi s-a înscris la fa­cul­tate. „A­­colo statul mă plătește să merg la stu­dii”, îmi spune în timp ce ri­dică din sprîncene. Din psihologie i-a ră­mas un soi de tic: își fixează pri­virea pe chi­pu­ri­le noastre, a­nalizează fie­ca­re contur, rid, expresie și răs­tăl­mă­ceș­te sensul ori­cărui cu­vînt rostit. Nici de politică nu s-a ținut departe. În­ce­pe să mă în­tre­be despre comunism, nu­mai ca să-mi arate că el știe mai mul­te. Con­clu­zii, însă, nu trage. La­să nemulțumirile autohtone să plu­tească în aer.

Tot International Award l-a a­dus acasă. S-a întors în Af­gha­nis­­tan cu rănile acoperite, ca vo­luntar. Să-i în­­vețe pe tinerii de a­co­lo lim­ba en­gle­ză. Despre povestea de atunci și ce se în­tîm­plă azi în țara lui nu-mi spune mul­te. Seceta din acea va­ră și praful de puș­­că le simte și în Fin­landa.

Cu vălul peste Occident

Nu îmi ascunde că nu știe unde stă Ro­mânia pe hartă. Nici măcar de Ma­­rea Neagră n-a auzit. Far­ma­cistul Fai­­sal Yousuf din Pakistan, nu are de­loc maniere „europene”. Zi­ce doar „Achha, Achha”, (n.r. da, da) în urdu și trece mai departe. Se o­prește în fie­ca­re dimineață, în drum spre locul unde se țin seminariile și mănîncă pof­ticios struguri. Zîmbește cu dinții mo­v­al­­­ii la vedere și nu-i pasă că sub ru­binul de pe deget încă mai sunt ur­me de pîine de la micul dejun. Pentru el, este mai important că în Germania poate să cum­pere vin mai ieftin de la supermar­ke­tul Penny decît în orșaul său natal, Ka­rachi și spune adesea rîn­jind țntr-un colț al gurii că „am lă­sat Ra­ma­da­nul la graniță”. Cînd îl în­treb de pă­catul pe care-l face, bărbia îi tre­mură, semn că a uitat de tradiție. Pie­lea măs­li­nie, ochelarii cu rame sub­țiri căzuți pe nas și engleza stîlcită, din cuvinte scui­­­­pate, îl fac simpatic tuturor. La 35 de ani poate spune că „eu am frînturi din toate culturile”. Lim­ba i se în­cîl­ceș­­­te cînd vrea să-mi a­rate că l-am învățat bine ro­mâ­­nă. Dinții aplecați din față nu-l la­să să spună bine cum de „capra calcă piatra și piatra crapă în patru”. Numai a mu­sulman nu sea­mă­nă Faisal în o­chii străinilor. De­gea­ba am încercat să-l în­treb despre „învățătura coranică” și să-mi arate o bucată de cultură pakis­ta­ne­ză. țara lui mi s-a arătat ca o cutie de bi­­juterii cu­sută cu pietre de plastic, semn că și a­colo se simte criza, o gen­tu­­ță țe­su­tă cu multe ițe colorate țn for­me florale, ca­re amețesc pe oricine. țn cea din ur­mă stau ascunse trei ga­blon­țuri co­cli­te și o prună prea coaptă, că­re­ia îi spu­ne „kacha papeta paka papeta”.

Credința stă în aur

Un sari verde crud țesut din fire scumpe și unul aprins de soare poleit țm­­bracă două siluete voluptoase, cu pie­­le ciocolatie. Ratuli și Tapti sînt pro­­fesoare de matematică la o școală pen­­tru fete țn Kolkata, India. Bindi-ul din pietre pare să stea pentru mii de ani lipit țn frunte. Chiar și așa, occidentalismul le-a țnvățat pe femei că e doar un accesoriu, de care se pot de­ba­rasa foarte ușor. „Voi mergeți la școa­lă pe elefanți?”, se aude vocea u­nui cu­ri­os în timpul seminarului. În­tre­barea nu a făcut decît să le facă pe ce­le două doam­ne să chicotească în hindi.

Merg impunător, iar mătăsurile na­tu­rale pîrîie țncet și țn surdină odată cu podeaua pe care pășesc. Sta­bi­lesc de la țnceput regulile: „Noi nu spălăm va­sele, nu facem curat, nu ne căl­­căm hai­nele, nici măcar nu ne țm­bră­căm singure. Avem servitori”, ac­cen­tuează pe un ton ridicat Tapti, sta­tu­tul lor țn comunitatea indiană. Au servitori pentru orice. De la șoferul ca­re le conduce la școală țn fiecare di­mi­neață, până la bu­cătăreasa care face piața și gătește. în total, 25 de persoane. „Cei mai mulți dintre noi au servitori pentru că vor să pară bo­gați”, îmi spune Tapti. Îi dojenește pe cei care trăiesc în sărăcie, numai ca să anga­jeze un servitor nou.

Ratuli e ceva mai blîndă. Îi place să ne arate secretul desenelor pe corp. Des­crie picturile din temple și își poar­tă peste mîinile noastre in­stru­men­tul cu henna, ca într-un ritual. Cu­­vinte țn hindi, flori cățărătoare și motive indiene prind deodată viață pe pielea noastră albă. Sîntem parte din cultura lor. Tapti nu se apropie la fel de mult. Își pune ochelarii cînd vrea să pară autoritară. Uneori, poartă cîte trei perechi deodată: două de vedere și una de soare. Când s-a urcat în tren că­tre Hei­del­berg nu s-a mai putut ab­ține și s-a des­căl­țat. Niciodată nu mai merse­se atât de mult pe jos, adică mai puțin de un kilometru. Cele două prietene și co­le­ge au luat din Germania cît au putut de mult. Nu mai puțin de trei carduri pline de fotografii într-o săptămînă. Ce ne uimește pe toți e gean­­ta pe care o poartă cu mîndrie în­fă­­șurată într-o panglică pe care scrie E­miratele Arabe.

***

Cînd nu ne mai rămîne nimic de povestit ne adunăm în jurul mesei. Fiecare a venit cu bucatele de acasă. Din România, „străinii” au înțeles că ceapa se sfărîmă mereu cu pumnul și mîncarea e mai bună în vase de lut. To­tuși, costumul meu popular nu a re­u­șit să ia din sclipirea celor indiene. Nu­mai cînd le văd îmi aduc aminte de ce mi-a spus Rosettos, un cercetaș de 70 de ani, ars de soarele cipriot, în pri­­ma zi: „cumpără-ți cort, dormi țn na­­tu­ră și țnvață să-ți placă fasolea la cutie”.

Diana IABRAȘU

***

Vîrful Everest s-a mutat în Germania

International Award este un program de dezvoltare personală, care reunește tineri din toată lu­mea. Awardul a fost introdus pentru prima dată țn Marea Britanie țn 1956 ca: „The Duke of Edinburgh’s Award” pentru a ajuta tinerii să treacă peste dificultățile care apar la trecerea dintre adolescență și maturitate. Programul a fost conceput de către o mică echipă condusă de Du­cele de Edinburgh, dr. Kurt Hahn, fon­datorul Outward Bound și a U­ni­ted World Colleges și nu țn ul­ti­mul rând Lordul John Hunt, liderul primei expediții pe Everest. A­wardul este structurat în cinci sec­țiuni, serviciu în folosul comunității, aventură, aptitudini personale, ac­ti­vi­tăți fizice și proiect rezidențial. Es­te un program pe trei nivele, bronz, argint, aur, cu recunoaștere int­ernațională în 115 țări. Pînă în pre­zent, peste 600.000 de tineri au în­ceput programul . Susținători ai programului în Ro­mânia sunt British Council, Or­ganizația Națională „Cercetașii Ro­mâniei”, Premiul Internațional pentru Tineret, cu sediul țn Gorj și Stu­dent Plus Foundation, din Ti­mi­șoara.