Erasmus, file de poveste

La Universidade da Beira Interior, uniformele de copii ai Uniunii Europene sint la fel: aceeasi croiala pentru distractie, acelasi luciu superficial, aceeasi textura flexibila, rezistenta la experientele din noptile albe. Fiecare student strain, indiferent de programul de care beneficiaza, le imbraca nerabdator, ca pe hainele cele noi ale imparatului. Toti spera sa devina a doua zi altcineva. Insa povestile din spatele vesmintelor stravezii sint uneori atit de calde si adevarate, incit pina si copiii spun ca imparatului ii sade mai bine dezbracat.

Minia domnitei scotiene

“A concha da lora!” Le arunca o privire otravitoare portughezilor beti de la bar si isi ia furioasa paharul cu Black Vodka. “Pe asta am auzit-o la Ceci, cind era foarte nervoasa. Cica e in spaniola argentiniana si are de-a face cu organele reproducatoare ale femelei papagal”, apoi ride cu pofta. Isi face loc cu coatele prin multimea de pe ringul de dans. Charlotte e o “lady” pina o calca cineva pe coada.

E o scotiana mindra, nascuta si crescuta in Glasgow. E atit de mindra, incit un student Erasmus neatent care o intreaba din ce zona a Angliei e, risca sa fie injurat cu cel mai curat accent britanic. De la inaltimea de aproximativ 1,80 metri, ochii ei albastri scruteza multimea pe deasupra ochelarilor si fixeaza din cind in cind fata DJ-ului incercanat, pe care toti il suspecteaza ca fumeaza marijuana. “Stii ce mi-a zis? A spus ca nu pune ce melodie vreau eu pentru ca sint straina!” si mai soarbe din licoarea dulceaga, parca in ciuda tipului de la platane. O mai supara aproape la fel de tare oamenii de pe strada care “se holbeaza” la ea. Simte ca toata lumea o judeca pentru ca vorbeste cu accent strain si ca poarta palton verde. Daca e plina de nervi in timpul zilei, il ia pe Justin la o partida de squash sau se elibereaza jucind badminton, furtunos. Cind ii trece supararea, trasaturile i se indulcesc, privirea i se limpezeste si incepe sa vorbeasca in limba lui Molière. Iubeste Franta, limba franceza, cartile frantuzesti, filmul “Le fabuleux destin d’Amelie Poulain”. Daca o intrebi ce iubeste mai mult decit cultura franceza, iti va zimbi misterios, te va dojeni cu “Madmoiselle!” si il va lua la dans pe Chris, polonezul blond, de aceeasi inaltime cu ea.

In Portugalia a venit cu un internship de trei luni, pe care l-a prelungit apoi cu inca trei. Iti marturiseste nelinistile din sufletul ei doar dupa ce se asigura ca poate da vina pe alcool. Altfel, nu ar recunoaste ca si ea poate fi ingenunchiata de tacerea prea amabila de dupa un sir lung de SMS-uri in portugheza. In club, danseaza dezlantuit, cu o energie care ii proiecteaza telefonul mobil in mijlocul ringului. Cei carora le e tare draga ii spun “Charlottinha”, pentru ca, oricit de inalta e si de dura ar vrea sa para, e de fapt sensibila si singura. Si pentru ca nu ii plac despartirile.

Cavalerul african

Justin nu prea se armonizeaza cu muzica. N-ai putea spune cu certitudine daca berile de mai devreme, singele din obraji si privirea usor pierduta au vreo legatura cu mica discordanta in miscari. Este insa un matematician vorbaret si gentil; te salveaza din bratele prea indraznete ale unui polonez cu mai multe grade inghitite decit tolereaza buna cuviinta.

S-a nascut toropit de soarele african, in Zimbabwe, intr-o familie de albi cu ascendenta englezeasca. Tara saraca, bintuita de boli, rascoale si o conducere nedreapta l-a invatat pe tinarul cu parul de culoarea nisipului sa fie modest si sa se bucure de fiecare clipa. “Speranta de viata a barbatilor de acolo e de 36 de ani. Europa n-a mai cunoscut holera din Evul Mediu, dar compatriotii mei mor de holera si SIDA”. Jumatate din familia lui s-a mutat in Anglia din cauza presiunilor politice. Acolo si-a petrecut studentia, insa spera sa se intoarca intr-o zi in Zimbabwe si sa ii ajute pe oamenii din micul stat african, oricit de mari ar fi riscurile. Simte ca ii e dator locului in care s-a nascut.

Pe Charlotte a cerut-o in casatorie ca-n basmele moderne. Din fericire, doar in urma unei pedepse la jocul de carti. I-a cerut 25 de pence ca sa-l sune pe Dumnezeu si sa ii ceara permisiunea de a o pastra o vreme linga el. S-a consolat in cele din urma cu “aproape-sotia” din Turkmenistan, despre care povesteste de fiecare data rizind. Numai el stie la ce i-a trebuit vacanta in tara araba, acum un an. Cert e ca, dupa ce a raspuns cu “Da, da” la sporovaiala unei femei cu care s-a intilnit intimplator, un prieten indigen l-a felicitat pentru ca tocmai a acceptat sa se insoare si sa o ia cu el in Anglia. “Am crezut ca ma intreaba daca imi place Turkmenistanul. Cind am auzit traducerea, am strigat: “Net, net!””

Cind redevine serios, spune ca e tinar si fara obligatii. De aceea, anul acesta vrea sa plece in Angola, cu o firma englezeasca, fondata in scopuri caritabile. Va distruge armament, va extrage mine din pamint si va tine contabilitatea. Pina atunci, se mai avinta intr-o discutie cu iz politic cu elvetianul Andreas, ca sa-l faca sa uite ca ii e dor de muntii inzapeziti.

Jumatate-de-inima calare pe jumatate-de-tara

Nimic nu-i ciudat cind esti in apropierea grupului de polonezi. Oricit de multi ai cunoaste, tot timpul vei avea impresia ca sint citeva fete necunoscute printre ei. Din cei 140 de studenti Erasmus in Covilhã, ei sint 40 si nu se feresc sa o arate. Sint nationalisti, galagiosi si rezistenti la bautura. Parerea celor mai multi dintre ei e ca, daca polonezii nu au reusit sa faca ceva, inseamna ca e imposibil: “Nu exista vodca din rosii pentru ca polonezii nu au reusit sa o fabrice inca”, dupa cum se lauda Paulina.

Dintre toti, Marcin e sufletul petrecerii. Ringul de dans se infierbinta cind o invirte brusc si o stringe la piept pe Bianca, smulgindu-i un “Oh, my God!” cit se poate de autentic. Stie ca nemtoaica vesela si sociabila de la Psihologie profita de lunile de Erasmus ca sa cunoasca oameni si sa invete sa se adapteze la o alta cultura. A alungat prejudecatile cind s-a urcat in avionul spre Portugalia si acum organizeaza cinele cele mai gustoase. Uneori, o poti surprinde vorbind la telefon rosie de emotie, cind vocea ei devine ciudat de melodioasa in germana.

Marcin se lauda ca a fost in Romania unde a petrecut “cele mai frumoase doua saptamini din viata lui”. Dupa ce a dat 10 lei mita vamesilor ucrainieni si romani, a vizitat jumatate de tara. Recunoaste ca, dupa sapte beri Ursus, totul arata mult mai frumos decit i se paruse initial. Inca o pirueta a Biancai si redevine serios: “Mi-am lasat jumatate din inima in Romania. Cealalta a ramas in Polonia”. Mai mult de atit nu poate spune oricum, pentru ca, dupa sticla de vodca poloneza, nu reuseste sa vorbeasca coerent decit in limba materna si in “body language”. Se conformeaza ridicind miinile in aer ca la nunta si isi plesneste bretelele galbene cu picatele rosii, asortate perfect cu imbracamintea neagra. Uita ca mina ii cam aluneca mai jos de talia urmatoarei domnite pe care o ia la dans.

Amorul mascariciului

Dupa polonezi, brazilienii, spaniolii si francezii sint cei mai numerosi. Flávia cea roscata e ca samba braziliana, vioaie si calda, iar portugheza ei suna la fel de melodios ca cea din telenovele. Benoit cel blond zimbeste aiurit cind Charlotte il roaga sa vorbeasca cu ea in franceza, iar dupa a cincea bere ride, paseste cam nesigur si pupa pe toata lumea. La betie, se intelege perfect cu autohtonii, insa se cam cearta cu limba materna.

Spaniolul Jose, de la “Cinema” e cel care il indeamna la rele, insa la scurt timp se face nevazut in multime. Colegii de la cursul de portugheza il recunosc imediat, pentru ca are tot timpul pregatite “expresii necunoscute”, care o fac pina si pe profesoara sa roseasca. E valencian  si se infierbinta cind vine vorba de diferentele dintre regiunile Spaniei. Il calmeaza o mina delicata, trecuta prin parul cret si o privire in ochii foarte mari de dupa ochelari. Vorbele rele spun ca fata pe care o atrage in semi-intuneric nu cunoaste zicala portugheza: “Da Espanha, nem bom vento, nem bom casamento” (“Dinspre Spania, nici vint bun, nici casatorie reusita”).

In zori, grupurile se despart, iar studentii straini isi tiriie alene picioarele pe piatra cubica a Covilhei. Romanticii grabesc pasul spre Jardim Publico, sa prinda rasaritul imbratisati. Pragmaticii ratacesc pe stradutele inguste, in cautarea brutariei deschise la ceasul la care somnul ti-e mai dulce. Peste citeva ore, Jose ii va spune profesoarei de portugheza ca a intirziat pentru ca toata noaptea a invatat verbele la prezent cu domnisoara de linga el. Timpul viitor ii e inca neclar. Charlotte va fi tacuta si usor absenta. Marcin isi va plesni bretelele, isi va trece mina prin parul ravasit si va exclama nelamurit “Oh, senhora!” la promisiunea unui test din pronumele posesiv. Daca ar putea, fiecare ar opri orologiul din turla bisericii la “si au trait fericiti pina la adinci batrineti”.

Andra MARDARE
(Portugalia)