De la Roman, pe Marte, prin 34 de catedre

Povești fără timbru, Subiectele săptămînii 1 comentariu la De la Roman, pe Marte, prin 34 de catedre 92
De la Roman, pe Marte, prin 34 de catedre

Invitat de onoare al simpozioanelor și conferințelor din orașul natal și din împrejurimi, profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu este, la cei 91 de ani ai săi, cel mai convins romașcan. Aflat la catedră de la vîrsta de 19 ani, acesta a făcut naveta din loc în loc, pîn-a adunat în lista școlilor care i-au găzduit catedrele din spatele cărora a predat, un număr de 34 de instituții. Diferit, punînd accentul pe creativitate și nu pe istețime, profesorul Ciobanu și-a făcut elevii să-l iubească, fără prea mult efort. I-a învățat să rîdă, să fie încrezători în ceea ce știu și a aprofundat, de nevoie, aproape 60 de discipline pe care a reușit să le prezinte mai departe și lor.

Fac ochii mari, privesc silueta din fața mea și mă tot întreb, undeva, în­tr-un cotlon al minții – „cum Dum­nezeu o fi posibil să mai existe așa oameni?”. Profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu nu m-a lăsat niciun minut să cred c-am ajuns la Roman, într-un Mu­zeu de Istorie, drept într-o reconstituire continuă a unor întîmplări trecute. Nu. Încă din prima clipă mi-a zîmbit ștregărește, s-a ghemuit în scaun, și-a proptit mîinile deasupra bastonului și, cu capul ușor înclinat, sprijinit pe ele, a început, cu un soi de entuziasm întîlnit adesea în glasul copiilor mici, să-mi spună tot felul de lucruri mărunte de-odinioară, în așa fel, încît, toate păreau să apară-n fața rîndului de scaune pe care stăteam și să defileze în fireasca lor întîmplare.

„Ce-i azi? E miercuri. Ei, noi putem să ne prefacem că-i marți, zi de tîrg, și să spunem că-ți vînd acum fiecare cuvințel, ce zici?”, mă-ntreabă profesorul zîmbind în­cîn­tat, gata să încheie parcă această afa­ce­re a cuvintelor. Habar n-am cum am să reușesc să plătesc ce-am să aflu, dar mă-ncumet și zîmbesc aprobator. Profesorul Gheorghe A. M. Cio­banu nu-i la prima afacere a cuvinte­lor, deși, ce-i drept, mai toți cum­pă­rătorii lui ajungeau, la un moment dat, cam la aceeași vîrstă ca a mea.

Bucăți ale vieții din război

Primul tîrg a început printr-o mărturisire a identității. Profeso­rul Ciobanu nu s-a numit așa întotdeauna. Primul său nume de fami­lie, Vasiliu, a ajuns schimbat pe ac­te, dintr-o greșeală, preluînd porecla părinților săi – Ciobanu. N-a vrut să-l schimbe niciodată, l-a iu­bit și i s-a părut chiar mai potrivit de­cît cel pe care trebuia să-l poarte. La cei 91 de ani ai săi, are o privire fixă și ochii îi scînteiază cînd vor­bește despre țara pe care „am tot vrut s-o ajut” și despre originea ei. „Miorița – mit triadic”, una dintre lucrările profesorului, scrisă din „o­bră­znicia pe care-o mai am la vîrs­ta asta”, nu-i altceva decît o de­cla­rare a convingerii că omul din fața mea, cum chiar el o spune, e un „dacofil îndrăcit”.

Transfăgărășanul, pe care ameri­canii l-au desemnat ca fiind cel mai frumos drum din lume, a fost creat după proiectul unui coleg de liceu de-al său, numit Munteanu Guță Soare. Domnul Ciobanu rîde și-mi spune că a scris chiar și-un articol în care întreba oamenii dacă știu, de fapt, că Transfăgărășanul pornește de la Roman.

Profesorul a învățat la Colegiul Național Roman-Vodă,  iar mai apoi, a trecut în spatele catedrei.

Profesorul a învățat la Colegiul Național Roman-Vodă,
iar mai apoi, a trecut în spatele catedrei.

De la Roman a pornit și el, dar n-a vrut niciodată să plece. În cel de-al Doilea Război Mondial, profesorul a fost nevoit totuși, să se mute. A fost în refugiu la Sibiu un­de, prima dată, s-a făcut telegrafist și apoi, frînar pentru marfare. Nu i s-a părut ciudat; cînd era mic, tot ce-și dorea era să fie mecanic de lo­comotivă cu aburi și „cînd treceam pe lîngă liceul din Roman, mer­geam pe celălalt trotuar și-mi spu­neam că sigur nu-i de nasul meu”. Nu doar că a fost, dar a și rămas în liceu, schimbînd locul din bancă al singurului bursier din școală cu cel de la catedră. Își amintește amuzat că, tot atunci, cînd era elev, a învă­țat opt limbi străine, printre care și ja­po­neza, pe care a apucat s-o vor­beas­că o singură dată cu un japonez pe care l-a întîlnit la un congres. Du­pă ce-a ajuns acasă, s-a uitat pe cartea omului de vizită și și-a dat seama că a stat la taclale cu al doilea om după împăratul Japoniei în țară. L-a invitat în Japonia la el. Nu s-a dus.

Catedra celor 63 de obiecte

Pe vremea cînd lucra la Poșta din Sibiu, în timpul celui de-al Doi­lea Război Mondial, „a căzut o bom­bă-n clădire și mi-a găurit păcă­to­sul de palton”. Tot atunci mergea de la un coleg la altul și, pentru că cei care intrau la Medicină sau Po­li­tehnică nu mai ajungeau pe front, a dat împreună cu ei examene de admitere la Medicină – unde a in­trat tare ușor, pentru că a avut teză la fizică și i-a plăcut – „c-am avut toată viața capul în nori”, la Agro­no­mie, la Engleză, la Arhitectură și, mai apoi, la singura pe care a și terminat-o pînă la capăt, la Facul­ta­tea de Drept.

A intrat în învățămînt la 19 ani, după ce a dat bacalaureatul. Zîmbeș­te cînd își amintește și îmi spune, convins, că a fost mai diferit decît ceilalți la toate cele 34 de școli și 63 de obiecte pe care le-a predat „de ne­­vo­ie”, pentru că nu erau profesori. N-a pus accentul pe inteligența co­piilor din fața lui, ci pe creativita­tea lor. Ca un fel de mărturisire ale cărei cuvinte apar în liniște, șoptit, ca parte dintr-un secret, profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu destăi­nuie că, fiecare oră pe care a în­ce­put-o, a început-o cu cîteva bancuri și-a „terminat-o cu capul în nori”. Ba chiar, mai mult, ține min­te un examen la care, în timp ce copiii și-au ales singuri subiectele, se plim­ba pe-afară și se uita la cer, că era eclipsă de soare. „Era și-o directoare îndrăcită care m-a văzut și m-a amenințat că dacă nu stau la oră, îmi taie leafa, că ăsta nu-i în­vă­țămînt. I-am zîmbit și i-am zis că n-are nimic”, spune profesorul dînd din mînă cu o mîndrie amestecată cu bucurie și nepăsare.

Partiturile cu miros de om

Visător și glumeț, profesorul e recunoscut pentru calitățile sale și spiritul chițibușar. Își învîrte din cînd în cînd bastonul și-i plimbă capătul pe podea. Cînd directorul muzeului trece prin sală cu treabă, profesorul își îndreaptă fața veselă către el și orice îi spune începe cu „măi, nepoțele”, pentru că împart același nume, Ciobanu. I se în­toar­ce înapoi un zîmbet, o glumiță și, deși pare mai împlinit, simplul fapt că stă în loc, fără să facă mare lu­cru, pare să-l încurce. Gesticu­lea­ză, parcă, recuperînd lipsa unor lu­cruri importante de făcut și-ncepe să-și amintească că a predat multe religii și limbi și-a ajuns la conclu­zia că cel mai frumos alfabet pe care l-a întîlnit, vreodată, între coperțile unei cărți, este cel ebraic, cu geometria lui frumoasă, „toată-n pătrățele”. Alfa­betul latin întotdeauna a crezut că-i prea rigid, cel grec prea unduit, iar cel gotic un fel de amețeală pe care n-a putut-o înțelege prea bine.

Profesorul și-a donat întregile colecții de cărți și discuri muzeelor și bibliotecilor din Roman și din împrejurimi.

Profesorul și-a donat întregile colecții de cărți și discuri muzeelor și bibliotecilor din Roman și din împrejurimi.

„Eu am plecat la drum cu cre­ionul, întîi”, spune profesorul care astăzi se declară un mare fan al ese­u­rilor, drept dovadă, adună pînă acum cam 2.000 de astfel de lucrări „hermeneutice, prin harul pe care-l am”. După proză și teatru spune că a trecut la muzică, învățînd singur tot ce-a ajuns să știe azi. A aplicat matematica și-a dedus cîte moduri pot fi în muzică. I-au ieșit 300 și, cînd i le-a arătat compozitorului Achim Stoia, reacția lui, imi­tată strașnic de profesor, cu o voce gravă, puțin afectată și îne­ca­tă în uimire a fost – „Vai, dar noi de 2000 de ani folosim doar opt mo­duri și dumneata ai găsit 300?”. A insistat să le trimită în Franța, să afle lumea de descoperirea lui, dar n-a făcut-o. Le-a folosit, în schimb, să compună muzică mai departe. Și a făcut-o cu dragoste, pentru că „muzica nu poți s-o faci politică. Muzica-i muzică. Trebuie, înainte de toate, să miroase a om”.

A avut o discotecă de 1.600 de discuri, cu voci ale interpreților pe care i-a admirat. Astăzi, piesele rare stau pe rafturile Muzeului „Irimes­cu” din Fălticeni, din locul de baș­ti­nă al soției. „Eu tot ce-am avut, am donat în vreo cinci muzee”, spu­ne profesorul Gheorghe Ciobanu cu un glas fericit, care nu lasă să se au­dă nici măcar o urmă de regret, ci începe să enumere entuziast lo­cu­rile în care au ajuns sutele sale de reviste și cărți rare.

Rar a fost și talentul de-a interpreta tablourile pictorilor la verni­sa­je, făcînd tot felul de comentarii și povești. Rîde în hohote cînd își amintește că de nenumărate ori a fost subestimat, el stînd în fața lu­cră­rilor doar două-trei minute, pen­tru ca apoi să reușească să creeze adevăratul sens al celor văzute. Nu își închipuia nimeni „c-așa repede, cu simțul meu, am să pot vedea fa­ța nevăzută a tabloului”.

Recunoștința celui din bancă

„Cam așa se explică aiurita mea viață, poate prea răsfirată”, spune profesorul zîmbind, ridicîndu-și mîinile de pe baston și plimbîndu-le pe genunchi. Toată, așa încîlcită, a încercat s-o redea prin scris. Nu orice fel de scris transformat, oda­tă cu vremea, într-o tastare meca­ni­că a gîndurilor și o așezare ieșită din matriță pe hîrtie. Nu. Profesorul Cio­banu a scris și scrie de mînă, tri­mi­țînd articolele revistelor frumos cali­grafiate și închise într-un plic. „Spe­cia umană acuși dispare – dispar și toate astea”, se-aude vocea profesorului cu tristețe, ca de alte pu­ți­ne ori.

Nu durează prea mult nostalgia că profesorul, cu-același entuziasm emanat din cuvinte, sparge șirul în­tîmplărilor cu-o amintire despre cineva care, odată, i-a fost elev. În 2002, generalul Timofte a venit aca­să la el, l-a luat și, împreună cu so­ția, i-a închis în Casa Poporului îm­preună cu patru ghizi. Au vizitat atunci, de dimineață, pînă cînd s-a-ntunecat, bucurîndu-se că a reușit să vadă una dintre reali­ză­ri­le frumoase ale românilor.

Nici bine nu se termină întîmplarea, c-ajunge, cu repeziciune, ur­mată de o alta. Un fost elev al profesorului, acum cetățean american, care „nu poate suferi, totuși, Sta­te­le Unite”, i-a spus într-o zi că americanii au scos la vînzare planeta Mar­te și că, dacă te înscrie pe-un container, ajungi om cu dreptul de­pli­ne și acolo. Acum șase ani jumătate, s-a înscris el, s-a înscris soția sa și, „asta să vezi surpriză drăguță, m-a înscris și pe mine și-am aterizat așa pe planeta Marte!”. Nu are la el le­gi­timația, îmi zice, că mi-ar fi ară­tat-o. Dar mă-ntreabă vădit amu­zat, știind că-l cred pe cuvînt, „Ei, acum că vin alegerile, eu unde mă duc să votez? Aici, ori pe Marte?”.

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al II-lea la Tehnici de producție editorială în presa scrisă, multimedia și audiovizual, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Un comentariu

  1. LILIANA 6 februarie 2017 at 6:08

    Admitere, admitere, admitere!

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top