David Lodge ne-a auzit hohotele și a venit în România

Surprins de succesul cărților sale în Ro­mâ­nia, David Lodge a recunoscut joi, la prima sea­ră FILIT, că a acceptat această excursie pînă în România, la Iași, oraș al cărui nume „încă încerc să-l pronunț corect” pentru a descoperi de ce. Motivul însă a fost dezvăluit de inter­lo­cutorul său, Codrin Liviu Cuțitaru, care, deși nu-i place clișeul cu cărțile și insula pustie, a recunoscut că dacă ar fi pus într-o asemenea situație de „Doamne ferește”, cu siguranță ar alege cărțile lui David, unde a descoperit „o plăcere estetică pe care am regăsit-o foarte rar, chiar și la mari autori”.

Acesta din urmă l-a provocat la discuție pe britanic spunînd că unul dintre „obstacolele teribile” pe care literatura bună le are de depășit este traducerea, întrucît o carte trebuie să fie acceptată într-o nouă mentalitate, cu alte valori, identitate și cultură. Aprobîndu-l, scri­i­to­rul a recunoscut că „traducerea e într-adevăr, o artă” iar umorul, mai ales cel lingvistic este cu atît mai greu de translat. Dînd un exemplu, David a relatat că majoritatea titlurilor ro­ma­ne­lor sale sînt jocuri de cuvinte, precum „Deaf sentence” (n.r.: asemănător lingvistic cu „death sentence” – sentință la moarte), tradus la noi ca „Mort de surd”. „Am vorbit cu un traducător care m-a ajutat cu cartea în Japonia și mi-a explicat cum funcționează (n.r.: cititul). Însă cînd văd o carte japoneză care începe din spate, care se citește de sus în jos, de la dreapta la stînga și conține caractere care nu au legătură cu nicio limbă pe care o cunosc, nu pot să în­țe­leg cum reușesc aceștia să înțeleagă sen­sul”, a admis invitatul. Totuși, acesta a explicat mai apoi că, de fapt, partea narativă este cea mai importantă, iar o poveste este universală pen­tru natura umană, restul ținînd de mediul în care este prezentată.

Deși a fost sfătuit să nu-l întrebe nimic des­pre defectul de auz al autorului, Codrin Liviu Cuțitaru a vrut să ne împlinească curiozitatea, chestionîndu-l pe David dacă în general, po­veș­tile din romane se intersectează cu viața personală a scriitorului, făcînd referire la „Deaf sentece”. Invitatul l-a aprobat, recunoscînd mai apoi că atunci cînd are nevoie de puțină liniște, avantajul de a fi surd este că poți opri aparatul auditiv, recunoscînd că-l enervează sunetul tastelor de calculator atunci cînd are ceva de scris. „Am spus-o de multe ori, acum e cel mai bun moment din istorie să fii surd pentru că tehnologia e atît de deșteaptă.

Însă înainte de asta, oamenii erau nevoiți să folosească trom­pe­te de vorbit”. Tot în glumă, scriitorul a mai spus că pentru disperarea prietenilor sau a ce­lor din jur, surzii nu o să recunoască niciodată că au o problemă de auz. Iar acum, în Anglia, rudele și prietenii înmînează cartea (n.r.: Deaf sentence) părinților, oamenilor în vîrstă sau celor care au în general o problemă cu auzul.
Pe lîngă restul mărturisirilor, autorul ale că­rui romane au fost transpuse și pe micul ecran, el cochetînd și cu arta regizorală, nu este de părere că o adaptare cinematografică a unui roman îi scade din valoare, ci pur și simplu îi oferă o nouă viață, unde unele lucruri, precum personajele, sînt mai bine întruchipate de către un actor talentat decît prin scris. Totodată, autorul poate descoperi el însuși noi viziuni.

În timpul în care David Lodge a zăbovit în Iași, încercînd să-i învețe numele și să afle de ce ne place atît de mult umorul britanic, acesta a primit vineri distincția de Doctor Honoris Cau­sa, oferită de către Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.