Cu motorul în spate, dintr-o țară în alta

Povești fără timbru Niciun comentariu la Cu motorul în spate, dintr-o țară în alta 8

Mihail Cociu are 21 de ani și un trecut la fel de colțuros și alunecos ca traseul pe care îl are de parcurs zilnic ca să ajungă în­vin­gător la finiș. A ur­cat pentru prima dată pe o mo­tocicletă adusă de ta­­tăl său în ogradă cînd avea nouă ani. A căzut, dar a încălecat-o din nou, și de atunci nu a re­nun­țat ni­ciodată. Așa a ajuns să fie primul mol­do­vean care a participat vreodată la Campionatul Mon­dial, la motocross. În 2011 a mers, împreună cu tatăl său, la toate cele 14 etape din 14 țări diferite, ca anul acesta să plece de unul singur. Fiindcă Mihail iubește la nebunie să-și fugărească motoarele. De aceea și-a petrecut mai mult de jumătate din viață praticînd sportul care miroase a benzină și răni sîngerînde și în care energia se arde la fel de repede ca motorina pe traseele primejdioase. Iar pe 21 octombrie, compania BEMOL a adus acest amestec de adrenalină și pericol pentru a patra oară în orășelul Hîncești din Republica Moldova. Într-o zi însorită de toamnă, peste zece mii de oameni s-au strîns la marginea localității,unde printre dealuri rupte și tranșee a vibrat aerul și pămîntul în ritmul motoarelor pornite să cîștige.

Început cu rugăciune

„S-a dat startul și primul iese Mi­ha­il Cociu!”, se aude o voce din boxe­­le răgușite care pune accent pe ultimul „u” din frază. Cursa a început. Vezi cum bucăți de pămînt sar în aer de sub ro­ți­le motocicletelor, dar nu poți ține o­chii deschiși, fiindcă acestea se spulbe­ră, de parcă cerul ar cerne praf în loc de ploaia cuvenită acestui sezon. Tra­seul e un cerc șerpuit cu cotituri și ur­cușuri în mijlocul căruia accesul pen­tru public e interzis. Însă, dincolo de ben­zile care delimitează acest spațiu, o­peratori și fotografi fug dintr-un colț în altul, se lasă jos, se rostogolesc pe bur­tă de parcă ar fi personajele unui joc video în spațiu real. „Mihail Co­ci­u­uu” răsună impunător, numele pă­trun­zîn­d în aerul înghesuit de urletele pu­bli­cului și vuietul motoarelor.

Mihail se roagă înaintea cursei, e ges­­tul fără de care roțile nu se mișcă din loc. Și-a început cariera de motociclist la vîrsta de nouă ani, alături de fratele său mai mare, Nicolae, soarta fiindu-le croită de tatăl lor, care avea pregătit un foarfece în buzunar încă din tinerețe.

Nicolae Cociu are un trecut aventu­ros, fura cai de pe cîmp de dragul dis­tracției și îi fugărea pînă ce aceștia ne­che­zau a istovire. A fost prins de oa­me­nii legii și, pentru a se eschiva de pe­deapsă, acesta s-a înscris într-un club spor­tiv care avea un garaj aglomerat, din care era obligat să-și pună cap la cap, pi­esă cu piesă, motocicleta, ca mai a­poi să participe la competiții de mo­to­cro­s­s. Tatăl băieților s-a implicat în acest sport primejdios pentru că știa axioma co­munistă a vremurilor acelea: spor­ti­vii, mai ales cei de succes, nu pot fi duș­ma­­ni ai legii. Această decizie a adus în pal­maresul familiei Cociu primele me­da­lii și cupe, Nicolae cîștigînd de șapte ori Campionatul Republicii Moldova și a luat locul trei la cel al Uniunii So­vie­ti­ce.

Pentru prima dată, în 2000, tatăl lor s-a înțeles printr-o strîngere de mînă cu Iurie Trofimeț pentru ca kieveanul să le fie antrenor băieților și au plecat în România „pentru că, știi doar, în Mol­do­va totul era mort!”, îmi zice tînărul. A­re ochii verzui răsăriți de un zîmbet lar­g și prietenos, desenat de buzele-i ro­­­tunjite. O privire de om mare se as­cun­de sub șuvițe șaten închise ale bă­ia­tului care își ține mîinile pe masă, a­ră­tîn­du-mi că nu ar avea nimic de as­cu­ns. Îmi vorbește repede și uneori precipita­­t, de parcă îi e frică să nu-și piardă ideea ca­re urmează de îndată ce o termină pe pri­­ma.

Împreună cu fratele său, Mihail, a fo­­st nevoit să practice motocross pe co­nt propriu, la fel ca și ceilalți colegi ai săi. De aceea a și hotărît tatăl său să se mute în România împreună cu fi­ii și mama lor; fiindcă nimeni din Re­­publica Moldova nu a susținut acest sport. Abia mai tîrziu Mihail a aflat că, după plecarea sa, după ce a ajuns cam­pion multiplu, președintele Fe­de­ra­ției de Motociclism din Republica Mol­do­va a refuzat să susțină alți spor­ti­vi pe motiv că toți banii i-ar fi dat lui, or el nu a primit nici un leu.

În România, familia Cociu s-a sta­bilit în 2001 aproape de București, în sa­tul Ciolpani, iar băieții s-au înscris în­tr-un club, al cărui proprietar era un ro­mân ce avea și el doi fii pasionați de mo­tocross. În capitală, nu i-a luat mult tim­p antrenorului Iurie ca să-i transfor­me pe Mihail și pe fratele său Nicolae din doi puști năzbîtioși în sportivi de per­for­manță. Băieții se antrenau pe motocicle­te cu motoare vechi, uzate, dar ie­șe­au tot timpul învingători la diverse în­tre­ce­ri sportive. Era o obișnuință pen­tru a­ceștia să ocupe locurile fruntașe la campionatele României, chiar dacă nu toți cei care participau la evenimente ju­cau cinstit. Înainte de curse, acestora li se spărgeau roțile sau li se turnau piu­­lițe în motor, iar unii, mai inventivi, le tur­nau zahăr în benzină. Odată, tatăl lor și-a dat seama de ce bate motorul a­bia după ce a găsit urme de zahăr to­pi­t, a vărsat benzina într-un vas transpa­rent de plastic și a văzut-o tulbure. „Tot membrii clubului făceau asta, iar ta­ta odată chiar l-a prins în flagrant pe un mecanic”, îmi spune Mihail cu un su­­rîs zeflemist aruncat din colțul gurii.

Aproape toți cei care lucrau la clubul unde se antrenau băieții a­ve­au cel puțin cîte un fiu sau o rudă care con­cura la rîndul său la evenimente. De a­ce­ea nu erau interesați ca veneticii să fie primii, cu toate că antrenorul adus de moldoveni din Ucraina nu păstra se­cre­­tele meseriei doar pentru Mihail și fratele său Nicolae. Atunci, în Ro­mâ­ni­a, Mihail a învățat să participe în do­­uă tipuri de curse în timpul aceluiași mo­tocross. Începea concursul pe o mo­tocicletă cu motor de 65 de centimetri cu­bi și apoi trecea pe una mai puterni­că, de 85 de centimetri cubi, fără ca să ai­bă măcar timp să-și scoată casca și să-și tragă sufletul.

Odată, au avut chiar norocul de a par­ticipa la producerea unui film. O e­chi­­pă de la Hollywood, care a ales Ro­mânia ca loc de filmare, avea nevoie de cascadori pentru filmul „Fire”, în ca­re ta­tăl lor a îndeplinit cele mai grele trucu­ri, în contul cărora a fost răsplătit ge­­neros. Însă, în mîinile lui au ajuns do­ar bă­nuții ce s-au strecurat printre de­ge­te­­le conducerii clubului. „Tata deja își fă­­­cuse planuri, voia să-i cumpere lui Ni­­co­lae motocicletă nouă, piese, chestii, dar ne-am ales cu nimic”, recunoaște Mi­hail dezamăgit.

Văzînd că și de partea aceasta a Pru­tului li se pun bețe în roate, membrii familiei Cociu s-au întors acasă. Se an­trenau în Nis­poreni, orașul natal al bă­ie­ților, sau în Hîncești, locul de baș­ti­nă al tatălui. Mer­geau de fiecare dată la com­petiții în Ucraina și acolo Mihail a obținut de do­uă ori titlul de campion la mo­to­cro­ss și o dată la supercross. „A trebuit și în al doi­lea an să fiu campion la supercross, dar m-au mințit, învinuindu-mă că n-am concurat și în a treia manșă, pe cînd, con­form regulilor, erau suficiente do­uă”, spune băiatul indignat, bătînd cu a­rătătorul de la mîna dreptă în masă.

Piedici la mijloc

Cursa continuă, iar Mihail este în­­­­trecut de adversarul său din U­cra­i­na. Nu-i mai funcționează frîna de la roa­ta din spate și rămîne tot mai în urmă. Pu­blicul, dezamăgit, urmărește în con­tinuare spectacolul pe roți strigînd și chi­uind cîte o încurajare de fiecare da­tă cînd sportivul trece prin față.

Însă nici întoarcerea acasă nu i-a pur­tat noroc. În 2003, în timpul unei e­ta­pe a campionatului european, care se desfășura în Bulgaria, talentul copilului care strunea curajos motocicleta pe pan­­ta dealurilor a fost zărit de un nea­mț. Acesta a invitat familia Cociu la el a­ca­­­să, în Germania, însă ambasada ger­mană nu le-a oferit vize. Mai mult, le-a fost interzis accesul în țară pentru ur­mă­torii patru ani pentru că nu-i crede­au că merg acolo să facă sport. Avea 14 ani, „vîrsta de aur în sportul ăsta”, și tî­nă­rul simte că „am pierdut foarte mult din cauza acestei interdicții, îți dai seama un­de aveam să ajung acum dacă plecam a­tunci în Germania?”.

Lovindu-se de acest refuz, s-a mu­­tat în Italia unde a stat singur, fără pă­rinți și frate. Acolo se pregătea doar de do­uă ori pe săptămînă, iar în timpul u­nu­­ia dintre antrenamente, a suferit un a­c­­cident grav. Acum, sub ochiul stîng are o placă de titan pe care „o mai simt u­ne­ori, chiar cînd privesc în jos și într-o parte, dar era mai grav la început cînd rî­deam doar cu o jumătate de față”, și Mi­hail zîmbește de parcă ar fi o is­to­ri­oră inventată la un pahar de vorbă. În­­să tînărul nici măcar nu cunoaște gus­­tul alcoolului sau al tutunului. „Ni­cio­da­tă nu m-am îmbătat, tot timpul îi duc eu pe toți pe acasă și am grijă de ei.” Rî­de, face o pauză și îndată își amintește de Iurie Trofimeț. „Dumnezeu să-l ierte pe primul meu antrenor, eu îi sînt foarte re­cunoscător pentru ceea ce m-a făcut să fiu”, iar din vocea lui răzbat un res­pect și o mulțumire profunde. Îmi spu­ne că acesta i-a învățat pe cei doi fra­ți cea mai importantă calitate pentru un sportiv, „să fim luptători. Ieșeam pe tra­­seu zilnic și ne luam la întrecere. Se în­tîmpla chiar și să ne dăm jos de pe mo­to­ciclete și să ne luăm la bătaie”, și tî­nărul rîde, cu ochii sticlindu-i de par­că în fața lui s-ar rula un film cu memorii pe care îl vede doar el.

Jumătate de pas pînă la final

E trecut de jumătate de cursă, iar Mi­hail a ajuns al treilea, în fața lui de­marînd doi ucranieni. Publicul și-a în­fipt mai adînc degetele în palme și ur­lă mai disperat ca la început. Se au­de un „Hai Mișa!” strigat în grup, iar mol­doveanul e cît pe ce să fie întrecut din nou și să rămînă al patrulea.

A avut un singur moment în viață cîn­d a vrut să renunțe. Erau în Uc­ra­i­na, pe traseul cu numărul 13, la ora 13.00, în­tr-o rulota modelul 613. Într-un ac­ci­dent, mașina s-a răsturnat, iar dintre pa­sageri, cel mai mult a suferit mama lui Mihail, care s-a lovit la cap. „Țin min­te în momentul în care am văzut-o pe mama numai sînge am zis că nu mai vreau să continui, m-am dezbrăcat de ma­ioul meu preferat pe care îl aveam de la fratele Nicolae și mama și l-a pus la cap”, povestește tînărul, iar vocea în­­ce­pe să-i vibreze a groază.

>Pînă la urmă și-a revenit ca mai a­poi, peste ani, să fie primul mol­do­ve­an care a ajuns la mondiale. Însă doi s­por­­tivi de performanță au devenit un lux prea mare, iar Nicolae, fratele, a de­cis să re­nunțe la cariera sa de sportiv pentru ca părintele lor să aibă destui bani să toar­ne benzină în flacăra lui Mi­hail. „Nor­­mal ar fi trebuit să schimb patru, cin­­ci motoare pe an, iar eu merg doar cu unul tot anul și acela e de mîna a do­ua”, suspină tînărul.

Drumul spre mondiale nu a fost de­­loc ușor, pînă l-a întîlnit pe Thomas Mo­­ser, directorul general al compa­ni­ei BE­MOL, proprietarul și operatorul re­țe­­lei de stații de alimentare cu combus­­ti­bil din Republica Moldova, și fan în­­­­­ră­it al tipului de sport pe care îl pra­c­­tică tî­­nărul. „Fără susținerea financiară a a­ces­­tei companii nu mai ajungeam la mon­­diale, iar în 2011 era important să a­­jung acolo, să simt cum e. Cînd eram la li­nia de start nu-mi venea să cred că stau în rînd cu vedetele acestui sport, pe ca­­re înainte am avut ocazia să le văd do­ar la televizor”, zice Mihail. An­tre­no­rul său actual e belgianul Harry E­ver­ts, ca­­re a deținut de patru ori titlul de campi­­on mondial la categoria MX2, pe mo­­to­cic­lete cu capacitatea mo­toa­re­lor cu­prin­să între 125 și 150 de centi­metri cu­­bi. Acum, în 2012 însă, Mi­ha­il a mer­s singur la mondiale și a par­ticipat la categoria celor mai puterni­ce mo­toa­­re MX1, de la 250 pînă la 500 de centi­me­tri cubi. Iar anul acesta a reușit să termine în primii 20.

Nu au mai rămas multe ture, iar Mi­hail îl ajunge pe adversarul său de pe locul al doilea, îl întrece și-i sare pe ur­ma celui care e în față. La cotitură, printr-o mișcare virtuoază îl întrece și pe acesta și iese învingător. Publicul sare în sus, u­nindu-se într-un urlet de victorie. As­tăzi e ridicat pe brațele celor ce au ți­nut degetele încrucișate pe parcursul com­petiției. Se lasă aruncat în sus de a­ceștia în timp ce zîmbește victorios la camerele fotoreporterilor. Mihail știe că riscă să alunece de pe aceste brațe în orice moment, și că acest risc l-a adus astăzi primul la finiș.

Daniela VORTOLOMEI

Autor:

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top