Cu motorul în spate, dintr-o țară în alta

Povești fără timbru Niciun comentariu la Cu motorul în spate, dintr-o țară în alta 7

Mihail Cociu are 21 de ani și un trecut la fel de colțuros și alunecos ca traseul pe care îl are de parcurs zilnic ca să ajungă în­vin­gător la finiș. A ur­cat pentru prima dată pe o mo­tocicletă adusă de ta­­tăl său în ogradă cînd avea nouă ani. A căzut, dar a încălecat-o din nou, și de atunci nu a re­nun­țat ni­ciodată. Așa a ajuns să fie primul mol­do­vean care a participat vreodată la Campionatul Mon­dial, la motocross. În 2011 a mers, împreună cu tatăl său, la toate cele 14 etape din 14 țări diferite, ca anul acesta să plece de unul singur. Fiindcă Mihail iubește la nebunie să-și fugărească motoarele. De aceea și-a petrecut mai mult de jumătate din viață praticînd sportul care miroase a benzină și răni sîngerînde și în care energia se arde la fel de repede ca motorina pe traseele primejdioase. Iar pe 21 octombrie, compania BEMOL a adus acest amestec de adrenalină și pericol pentru a patra oară în orășelul Hîncești din Republica Moldova. Într-o zi însorită de toamnă, peste zece mii de oameni s-au strîns la marginea localității,unde printre dealuri rupte și tranșee a vibrat aerul și pămîntul în ritmul motoarelor pornite să cîștige.

Început cu rugăciune

„S-a dat startul și primul iese Mi­ha­il Cociu!”, se aude o voce din boxe­­le răgușite care pune accent pe ultimul „u” din frază. Cursa a început. Vezi cum bucăți de pămînt sar în aer de sub ro­ți­le motocicletelor, dar nu poți ține o­chii deschiși, fiindcă acestea se spulbe­ră, de parcă cerul ar cerne praf în loc de ploaia cuvenită acestui sezon. Tra­seul e un cerc șerpuit cu cotituri și ur­cușuri în mijlocul căruia accesul pen­tru public e interzis. Însă, dincolo de ben­zile care delimitează acest spațiu, o­peratori și fotografi fug dintr-un colț în altul, se lasă jos, se rostogolesc pe bur­tă de parcă ar fi personajele unui joc video în spațiu real. „Mihail Co­ci­u­uu” răsună impunător, numele pă­trun­zîn­d în aerul înghesuit de urletele pu­bli­cului și vuietul motoarelor.

Mihail se roagă înaintea cursei, e ges­­tul fără de care roțile nu se mișcă din loc. Și-a început cariera de motociclist la vîrsta de nouă ani, alături de fratele său mai mare, Nicolae, soarta fiindu-le croită de tatăl lor, care avea pregătit un foarfece în buzunar încă din tinerețe.

Nicolae Cociu are un trecut aventu­ros, fura cai de pe cîmp de dragul dis­tracției și îi fugărea pînă ce aceștia ne­che­zau a istovire. A fost prins de oa­me­nii legii și, pentru a se eschiva de pe­deapsă, acesta s-a înscris într-un club spor­tiv care avea un garaj aglomerat, din care era obligat să-și pună cap la cap, pi­esă cu piesă, motocicleta, ca mai a­poi să participe la competiții de mo­to­cro­s­s. Tatăl băieților s-a implicat în acest sport primejdios pentru că știa axioma co­munistă a vremurilor acelea: spor­ti­vii, mai ales cei de succes, nu pot fi duș­ma­­ni ai legii. Această decizie a adus în pal­maresul familiei Cociu primele me­da­lii și cupe, Nicolae cîștigînd de șapte ori Campionatul Republicii Moldova și a luat locul trei la cel al Uniunii So­vie­ti­ce.

Pentru prima dată, în 2000, tatăl lor s-a înțeles printr-o strîngere de mînă cu Iurie Trofimeț pentru ca kieveanul să le fie antrenor băieților și au plecat în România „pentru că, știi doar, în Mol­do­va totul era mort!”, îmi zice tînărul. A­re ochii verzui răsăriți de un zîmbet lar­g și prietenos, desenat de buzele-i ro­­­tunjite. O privire de om mare se as­cun­de sub șuvițe șaten închise ale bă­ia­tului care își ține mîinile pe masă, a­ră­tîn­du-mi că nu ar avea nimic de as­cu­ns. Îmi vorbește repede și uneori precipita­­t, de parcă îi e frică să nu-și piardă ideea ca­re urmează de îndată ce o termină pe pri­­ma.

Împreună cu fratele său, Mihail, a fo­­st nevoit să practice motocross pe co­nt propriu, la fel ca și ceilalți colegi ai săi. De aceea a și hotărît tatăl său să se mute în România împreună cu fi­ii și mama lor; fiindcă nimeni din Re­­publica Moldova nu a susținut acest sport. Abia mai tîrziu Mihail a aflat că, după plecarea sa, după ce a ajuns cam­pion multiplu, președintele Fe­de­ra­ției de Motociclism din Republica Mol­do­va a refuzat să susțină alți spor­ti­vi pe motiv că toți banii i-ar fi dat lui, or el nu a primit nici un leu.

În România, familia Cociu s-a sta­bilit în 2001 aproape de București, în sa­tul Ciolpani, iar băieții s-au înscris în­tr-un club, al cărui proprietar era un ro­mân ce avea și el doi fii pasionați de mo­tocross. În capitală, nu i-a luat mult tim­p antrenorului Iurie ca să-i transfor­me pe Mihail și pe fratele său Nicolae din doi puști năzbîtioși în sportivi de per­for­manță. Băieții se antrenau pe motocicle­te cu motoare vechi, uzate, dar ie­șe­au tot timpul învingători la diverse în­tre­ce­ri sportive. Era o obișnuință pen­tru a­ceștia să ocupe locurile fruntașe la campionatele României, chiar dacă nu toți cei care participau la evenimente ju­cau cinstit. Înainte de curse, acestora li se spărgeau roțile sau li se turnau piu­­lițe în motor, iar unii, mai inventivi, le tur­nau zahăr în benzină. Odată, tatăl lor și-a dat seama de ce bate motorul a­bia după ce a găsit urme de zahăr to­pi­t, a vărsat benzina într-un vas transpa­rent de plastic și a văzut-o tulbure. „Tot membrii clubului făceau asta, iar ta­ta odată chiar l-a prins în flagrant pe un mecanic”, îmi spune Mihail cu un su­­rîs zeflemist aruncat din colțul gurii.

Aproape toți cei care lucrau la clubul unde se antrenau băieții a­ve­au cel puțin cîte un fiu sau o rudă care con­cura la rîndul său la evenimente. De a­ce­ea nu erau interesați ca veneticii să fie primii, cu toate că antrenorul adus de moldoveni din Ucraina nu păstra se­cre­­tele meseriei doar pentru Mihail și fratele său Nicolae. Atunci, în Ro­mâ­ni­a, Mihail a învățat să participe în do­­uă tipuri de curse în timpul aceluiași mo­tocross. Începea concursul pe o mo­tocicletă cu motor de 65 de centimetri cu­bi și apoi trecea pe una mai puterni­că, de 85 de centimetri cubi, fără ca să ai­bă măcar timp să-și scoată casca și să-și tragă sufletul.

Odată, au avut chiar norocul de a par­ticipa la producerea unui film. O e­chi­­pă de la Hollywood, care a ales Ro­mânia ca loc de filmare, avea nevoie de cascadori pentru filmul „Fire”, în ca­re ta­tăl lor a îndeplinit cele mai grele trucu­ri, în contul cărora a fost răsplătit ge­­neros. Însă, în mîinile lui au ajuns do­ar bă­nuții ce s-au strecurat printre de­ge­te­­le conducerii clubului. „Tata deja își fă­­­cuse planuri, voia să-i cumpere lui Ni­­co­lae motocicletă nouă, piese, chestii, dar ne-am ales cu nimic”, recunoaște Mi­hail dezamăgit.

Văzînd că și de partea aceasta a Pru­tului li se pun bețe în roate, membrii familiei Cociu s-au întors acasă. Se an­trenau în Nis­poreni, orașul natal al bă­ie­ților, sau în Hîncești, locul de baș­ti­nă al tatălui. Mer­geau de fiecare dată la com­petiții în Ucraina și acolo Mihail a obținut de do­uă ori titlul de campion la mo­to­cro­ss și o dată la supercross. „A trebuit și în al doi­lea an să fiu campion la supercross, dar m-au mințit, învinuindu-mă că n-am concurat și în a treia manșă, pe cînd, con­form regulilor, erau suficiente do­uă”, spune băiatul indignat, bătînd cu a­rătătorul de la mîna dreptă în masă.

Piedici la mijloc

Cursa continuă, iar Mihail este în­­­­trecut de adversarul său din U­cra­i­na. Nu-i mai funcționează frîna de la roa­ta din spate și rămîne tot mai în urmă. Pu­blicul, dezamăgit, urmărește în con­tinuare spectacolul pe roți strigînd și chi­uind cîte o încurajare de fiecare da­tă cînd sportivul trece prin față.

Însă nici întoarcerea acasă nu i-a pur­tat noroc. În 2003, în timpul unei e­ta­pe a campionatului european, care se desfășura în Bulgaria, talentul copilului care strunea curajos motocicleta pe pan­­ta dealurilor a fost zărit de un nea­mț. Acesta a invitat familia Cociu la el a­ca­­­să, în Germania, însă ambasada ger­mană nu le-a oferit vize. Mai mult, le-a fost interzis accesul în țară pentru ur­mă­torii patru ani pentru că nu-i crede­au că merg acolo să facă sport. Avea 14 ani, „vîrsta de aur în sportul ăsta”, și tî­nă­rul simte că „am pierdut foarte mult din cauza acestei interdicții, îți dai seama un­de aveam să ajung acum dacă plecam a­tunci în Germania?”.

Lovindu-se de acest refuz, s-a mu­­tat în Italia unde a stat singur, fără pă­rinți și frate. Acolo se pregătea doar de do­uă ori pe săptămînă, iar în timpul u­nu­­ia dintre antrenamente, a suferit un a­c­­cident grav. Acum, sub ochiul stîng are o placă de titan pe care „o mai simt u­ne­ori, chiar cînd privesc în jos și într-o parte, dar era mai grav la început cînd rî­deam doar cu o jumătate de față”, și Mi­hail zîmbește de parcă ar fi o is­to­ri­oră inventată la un pahar de vorbă. În­­să tînărul nici măcar nu cunoaște gus­­tul alcoolului sau al tutunului. „Ni­cio­da­tă nu m-am îmbătat, tot timpul îi duc eu pe toți pe acasă și am grijă de ei.” Rî­de, face o pauză și îndată își amintește de Iurie Trofimeț. „Dumnezeu să-l ierte pe primul meu antrenor, eu îi sînt foarte re­cunoscător pentru ceea ce m-a făcut să fiu”, iar din vocea lui răzbat un res­pect și o mulțumire profunde. Îmi spu­ne că acesta i-a învățat pe cei doi fra­ți cea mai importantă calitate pentru un sportiv, „să fim luptători. Ieșeam pe tra­­seu zilnic și ne luam la întrecere. Se în­tîmpla chiar și să ne dăm jos de pe mo­to­ciclete și să ne luăm la bătaie”, și tî­nărul rîde, cu ochii sticlindu-i de par­că în fața lui s-ar rula un film cu memorii pe care îl vede doar el.

Jumătate de pas pînă la final

E trecut de jumătate de cursă, iar Mi­hail a ajuns al treilea, în fața lui de­marînd doi ucranieni. Publicul și-a în­fipt mai adînc degetele în palme și ur­lă mai disperat ca la început. Se au­de un „Hai Mișa!” strigat în grup, iar mol­doveanul e cît pe ce să fie întrecut din nou și să rămînă al patrulea.

A avut un singur moment în viață cîn­d a vrut să renunțe. Erau în Uc­ra­i­na, pe traseul cu numărul 13, la ora 13.00, în­tr-o rulota modelul 613. Într-un ac­ci­dent, mașina s-a răsturnat, iar dintre pa­sageri, cel mai mult a suferit mama lui Mihail, care s-a lovit la cap. „Țin min­te în momentul în care am văzut-o pe mama numai sînge am zis că nu mai vreau să continui, m-am dezbrăcat de ma­ioul meu preferat pe care îl aveam de la fratele Nicolae și mama și l-a pus la cap”, povestește tînărul, iar vocea în­­ce­pe să-i vibreze a groază.

>Pînă la urmă și-a revenit ca mai a­poi, peste ani, să fie primul mol­do­ve­an care a ajuns la mondiale. Însă doi s­por­­tivi de performanță au devenit un lux prea mare, iar Nicolae, fratele, a de­cis să re­nunțe la cariera sa de sportiv pentru ca părintele lor să aibă destui bani să toar­ne benzină în flacăra lui Mi­hail. „Nor­­mal ar fi trebuit să schimb patru, cin­­ci motoare pe an, iar eu merg doar cu unul tot anul și acela e de mîna a do­ua”, suspină tînărul.

Drumul spre mondiale nu a fost de­­loc ușor, pînă l-a întîlnit pe Thomas Mo­­ser, directorul general al compa­ni­ei BE­MOL, proprietarul și operatorul re­țe­­lei de stații de alimentare cu combus­­ti­bil din Republica Moldova, și fan în­­­­­ră­it al tipului de sport pe care îl pra­c­­tică tî­­nărul. „Fără susținerea financiară a a­ces­­tei companii nu mai ajungeam la mon­­diale, iar în 2011 era important să a­­jung acolo, să simt cum e. Cînd eram la li­nia de start nu-mi venea să cred că stau în rînd cu vedetele acestui sport, pe ca­­re înainte am avut ocazia să le văd do­ar la televizor”, zice Mihail. An­tre­no­rul său actual e belgianul Harry E­ver­ts, ca­­re a deținut de patru ori titlul de campi­­on mondial la categoria MX2, pe mo­­to­cic­lete cu capacitatea mo­toa­re­lor cu­prin­să între 125 și 150 de centi­metri cu­­bi. Acum, în 2012 însă, Mi­ha­il a mer­s singur la mondiale și a par­ticipat la categoria celor mai puterni­ce mo­toa­­re MX1, de la 250 pînă la 500 de centi­me­tri cubi. Iar anul acesta a reușit să termine în primii 20.

Nu au mai rămas multe ture, iar Mi­hail îl ajunge pe adversarul său de pe locul al doilea, îl întrece și-i sare pe ur­ma celui care e în față. La cotitură, printr-o mișcare virtuoază îl întrece și pe acesta și iese învingător. Publicul sare în sus, u­nindu-se într-un urlet de victorie. As­tăzi e ridicat pe brațele celor ce au ți­nut degetele încrucișate pe parcursul com­petiției. Se lasă aruncat în sus de a­ceștia în timp ce zîmbește victorios la camerele fotoreporterilor. Mihail știe că riscă să alunece de pe aceste brațe în orice moment, și că acest risc l-a adus astăzi primul la finiș.

Daniela VORTOLOMEI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top