Credință măsurată în stîlpi

La două noaptea, ultimii pe­le­rini care ajungeau la coadă pentru a se închina la racla Sfintei Pa­ras­che­va se așezau în jurul stîlpului nu­me­ro­tat cu 46, îndesați între pături, fu­la­re și căciuli învelite cu eșarfe deasupra. Timp de zece ore, pînă au a­juns la primul stîlp, li s-a părut că dea­lul Mitropoliei este un uriaș pe u­mărul căruia trebuie să se urce și vor reuși doar dacă vor avea răb­da­re și credință.

Deși în noaptea de joi spre vineri ploaia a încetat, frigul de a doua zi amintește de o zi de iar­nă timpurie, fără zăpadă, cu un frig care lovește cel mai tare în obraji. „Noaptea a trecut tare greu, a trebuit să ne luptăm cu frigul și asta ne-a cam luat gîndul de la ru­gă­ciune în unele momente”, spune Mihai în timp ce îmi arată cum din rucsac iese un pulover mare și gros, de lî­nă, pe care acum l-a dat jos. Astă-noap­te însă nu știe ce s-ar fi făcut fără el. E deja ora 10.00 și, deși s-a pus la rînd de la ora 2.17, așa cum își aduce el aminte cu exactitate, se află la stîlpul cu numărul 2, din 46, cu cît era numerotat cel de la care a început coada în cursul nopții. „În­că puțin și ajungem”, le spune el prie­tenilor cu care este venit, ase­me­nea unui lider, atunci cînd jandarmul le dă voie să mai înainteze pu­țin.

Timp de opt ore a dus în mînă flori de toamnă, galbene și roșii, le­gate cu fire de busuioc, pe care vrea să le pună la căpătîiul Sfintei. Flo­rile au trecut mai greu peste noap­tea rece și peste strînsoarea de­ge­te­lor lui, pentru că acum toate par să aibă capul plecat. Mihai e din Foc­șani și anul acesta, la fel ca în ul­ti­mii șase ani, și-a luat mașina, cî­țiva prieteni și a venit să mai înalțe cî­teva rugăciuni și să mulțumească Sfintei Parascheva pentru ceea ce a primit. Deși în jurul său stau prie­te­nii, cu cel puțin zece ani mai tineri decât el, locul din dreapta sa e gol, ca și cum tocmai ar fi plecat cineva care nu a mai rezistat frigului și obo­selii. „Soția nu a mai putut să vină, în fiecare an eram aici amîndoi, însă a rămas acasă cu nepoțica, trebuia să aibă cineva grijă și de ea”, măr­tu­ri­sește el mutîndu-și privirea cînd în dreapta, cînd între florile aproape o­filite. Se consolează atunci cînd își amintește că merg oricum mereu îm­preună, de mai multe ori pe an, la mormîntul lui Arsenie Boca și știe că dacă se roagă unul dintre ei pentru amîndoi, negreșit se va și îndeplini.

Aproape de jumătatea cozii, la stîl­pul 18, oamenii freamătă de ne­răbdare. De azi-noapte și pînă di­mi­neață au înaintat foarte puțin, însă mai ales de cînd a început slujba. Nu își dau seama de ce de la ora 4.00 și pînă la ora 10.00 au înaintat doar 28 de stîlpi, însă își fac tot felul de idei, se frămîntă și se în­deam­nă unul pe celălalt să mai mear­gă în mașină sau în autocar să mai stea. În timp ce dau din picioare rit­mic ca să se mai încălzească, unui bărbat trecut de 60 de ani îi vine o i­dee pentru a desluși ce s-a întîmplat. „A venit azi-noapte un autocar pe care l-au lăsat să intre în fața tuturor. L-am văzut eu, alt motiv nu are cum să fie”, se revoltă bărbatul uitîndu-se în jur de parcă și-ar căuta sus­ți­nători, care nu întîrzie să apară. „Si­gur așa a fost, iar jandarmii se poar­tă cu noi de parcă nu am fi oa­meni”, strigă un bărbat tuciuriu asi­gurîndu-se că s-a făcut auzit. „Ve­deți? Tocmai de asta venim noi aici în fiecare an, pentru înțelegere, în­tre noi doi, dar mai ales, în lume”, îmi șoptește un bărbat înfofolit și cu fesul tras pînă peste sprîncene, ți­nîndu-și soția cît mai aproape. „De cinci ani, tocmai din Dîmbovița ve­nim, deja am învățat pe de rost fie­ca­re părticică din drumul ăsta. Mer­gem și la Sf. Dumitru, la București, la final de octombrie, însă așa de frumos și înălțător ca aici nu mai e nicăieri”, spune bărbatul cu mîi­ni­le împreunate în timp ce face loc să treacă celor care împart pelerinilor sanvdișuri și ceaiuri calde. El, dar și oamenii din jurul lui sorb ceaiurile cu poftă asemenea unor pahare de apă după o zi petrecută în soare.

Un singur bărbat, cu o în­fă­ți­șare care aduce a călugăr, se agită și ie­se dintre rînduri. Îi roagă pe cei ca­re trec pe lîngă el și pe care îi vede că î­­naintează să îi aducă puțină a­gheasmă din butoaiele din curtea Mi­tropoliei. „Aș bea un ceai și eu, în­să nu pot dacă nu iau măcar o gură de apă sfințită”.