Copiii „omului nou”

Păcatul celor care se nasc bolnavi nu-l poartă nimeni. Nimeni nu-i vinovat că într-un sat de sub coasta Chișinăului, Tătărăști, se nasc de zece ori mai mulți copii cu malformații decît în orice altă localitate basarabeana. Puțini îndrăznesc să spună că blestemul le vine din apă și din pămînt, revărsat din fostul depozit de pesticide, construit de comuniști acum o jumătate de secol. Mulți doar tac. Își adună toată voința în pumni și își îngrijesc copiii. Pentru ei, aceștia nu sînt prea mulți sau prea bolnavi. Sînt cu toții copiii lor.

Din zidul fostului depozit de chi­micale al URSS nu a mai rămas ni­mic. Odată, ținea satul departe de pestici­dele care zăceau înăuntru. L-au luat oamenii acasă, căci „nu mai moare o­mul din asta”, îmi spune nea Pavel. Poate doar animalele. „De-al lu’ Gheor­ghe din vale ș-o făcut poiețică din cotileț șî peste două zili i-o pierit tăti găinili!”, rîde nea’ Pavel cu un colț de dinte știrb. Bărbatul slăbănog, cu pantalonii legați cu sfoară are casa chiar sub coasta depozitului. Cînd ne-apro­pi­em de clădire, ne ustură nările de la un miros de spital, de vechi și de ars. Fără uși și fără geamuri, doar cîțiva pereți groși, înalți, din blocuri de pia­tră, fostul depozit de pesticide e o ru­i­nă, încă semeață. De jur împrejur, zace la pămînt un fir de sîrmă legat cu cîrpe roșii, amintind de primej­die. Dar oa­me­nii n-au ținut cont de sem­ne. Unii și-au făcut beciuri sau chiar au îndesat în propriile case blo­cu­rile de piatră cu mi­ros de spital. Și tocmai Pri­măria le dă pămînt acolo, lîngă rămășițe.

Țăranul care mă însoțește își îm­pleticește picioarele pînă la fîntîna din curte și scoate din ea o căldare de apă gal­ben-ruginie. „Iaca, poftim! Noi niș nu bem de-aiasta. Asta-i apă?”. Își în­toar­ce mîna brusc spre vale, unde lu­ceș­te apa unui lac: „Da lu’ aista i-o făcut analiză, o zis că apa din iaz îi bu­nă,m șî peștili, tot! Da’ și să-i faci? Trebu’ la om o rublă. Șî la aista cu ia­zu’ șî la aceala cu analiza.”

Nici nu ajungem bine în poarta casei lui nea Pavel, că el strigă la nora tînără, care tocmai deschidea ușa jerpelită, cu un copil de vreo doi ani în brațe. „Du-te fa-n casă, fa! I se face rău la copchil!” Apoi ne privește și își întinde mîinile uscățive pe lîngă corp a neputință: „alergii”. Scuipă într-o par­te, își potrivește ferfenița de pantaloni și se întoarce în casă, unde îl așteaptă un cumătru și o sticlă de rachiu abia începută.

Plocon pentru victoria altora

În centrul satului, pe lîngă Pri­mă­ri­a văruită, îmi iese în cale e­di­lul, preocupat pînă acum de urmărirea unor muncitori care clădesc de zor niș­te pie­­tre pe un postament. Pri­ma­rul, ro­bust și ars de soare, în cămașă albă cu mîneci scurte își dă seama că nu-s de prin părțile locului. Se apropie cu mîi­nile la spa­te, dar mai trăge cu ochiul și la lucrătorii plini de sudoare. Mă în­trea­­­bă cine sînt și ce vreau, apoi îmi spu­ne mîndru că face un mo­nu­­ment de „9 mai, Ziua Victoriei”, pentru sol­dații că­zuți pe un front străin. Pentru mor­ma­nul de beton din fața primăriei a strîns cîte 100 de lei de la fiecare fa­mi­lie din sat. Cînd află că mă interesez de fostul depozit, fața i se întinde într-un zîm­bet trufaș. „Poftim, puteți să mergeți să vedeți! Desigur. Da’ să știți că la noi în sat s-au făcut analize și nu-i nimic mortal acolo, nici în apă, nici în pă­mînt. Da, da, mai sînt rămășițe care tre­buiesc distruse, da’ asta nu se face pes­te noapte, aici trebuie și ban, mă-nțelegeți?”. Îl las pe pri­mar, cu tot cu monumetul lui și merg înainte pe-o cărare denivelată de ploi și de roțile mașinilor care parcă au trecut ultima oară pe-acolo primăvara trecută.

***

E dimineață, ora nouă. Pe poarta grădiniței din Tătărăști intră un mi­cro­buz doldora de copii treziți la ora șap­te, fără astîmpăr. Mașina nu oprește însă la intrarea centrală, ci cotește du­pă clădire și ajunge în spate, unde, lîn­gă biblioteca comunală se află o clă­di­re adiacentă cu două etaje. Șoferul frînează în dreptul ușii, portiera se des­chide și dinăuntru țîșnește o sfîr­lea­ză de două șchioape, un băiețel ru­men și rotund ca o gogoașă. Cei doispre­zece copii intră pe ușa care îi duce spre căminul lor de fiecare zi. έnă­un­tru, copiii se opresc mai întîi la dulapuri, un rînd de cutii albe cu floricele de hîrtie colorată. Apoi trec pe la baie și aterizează la masa lungă din bu­că­tă­rie, fiecare la locul lui, căutîndu-și lingura preferată. Lingura cea mai fru­moasă, cu coadă roșie, o ține strîns în pumnul mic un dolofan de vreo doi ani, așa că cearta se întețește. Mirosul de lapte care pătrunde brusc în în­că­pe­re îi face să se liniștească și să aș­tep­te cuminți farfuriile albe în care pri­mesc micul de­jun. După masă, îm­pinși de ame­nin­ță­rile educatoarelor, care le jură că nu se mai joacă dacă nu se spală pe mîini, copii mai trec o dată pe la baie. Dar și de acolo, unii ies cu mustăți de lapte și fîrîmituri printre degete, strecurîndu-se învingători pî­nă în sala de zi, acolo unde nu-i mai paște pericolul spă­la­tu­lui pe mîini.

***

Casa fără Dumnezeu

Clădirea umbrită din curtea gră­di­ni­ței din satul Tătărăști are două nu­me. Cei care doar trec pe alături și a­run­că priviri piezișe peste gard spre ușa mereu deschisă îi spun „școala de debili”, iar cei care își petrec zilele a­co­lo o numesc simplu, „la Centru”. În fiecare zi, aici se adună cei cărora „Dum­nezeu le-a luat ceva”, așa cum spu­ne directoarea centrului, Anas­ta­si­a Marcan. În jurul ei se strîng în fiecare zi cei 12 copii cu retard mintal, sindrom Down sau paralizie cerebrală ca­­re vin la „Centrul Comunitar pentru copii și tineri aflați în dificultate”. ONG-ul, înființat în 2004, s-a procopsit cu acest nume acum vreo doi ani. Pentru că „Centrul comunitar de rea­bi­litare și integrare socială a copiilor cu dizabilități” suna prea înțepător pen­tru sătucul basarabean, care numără un pic peste o mie de suflete. Și nici pă­rinții nu se grăbeau să-și trimită co­pi­ii într-un loc pentru copii „cu diza­bi­lități”

„Facem și noi ce putem. Eu nu pot să le dau ceea ce le-a luat Dumnezeu, dar măcar pot să-i fac să se simtă ca acasă, să se simtă normali”, spune fe­me­ia care a devenit mamă pentru cei mai puțin norocoși. Are părul negru, strîns la spate, despărțit de o cărare dreaptă pe mijloc, cu cîteva fire albe ră­tăcite răzleț. Cînd zîmbește, ochii îi strălucesc și fața i se deshide într-o lu­mi­nă caldă, iar mîinile i se împreun­ea­ză sfioase în poala în care au fost le­gă­nați cei mai mulți copii din sat.

„Am trecut și eu prin asta”, îmi spune, „știu cum e”. Diagnosticul dat de medici pentru fiica ei cea mijlocie, Leonida, a făcut-o să știe despre bo­li­le copiilor mai mult decît un pediatru. A purtat-o și la spital, și la vrăjitoare și la mănăstire, pentru că „o mamă face totul pentru copilul ei. Eu acuma știu că-s prostii, da’ atunci și la capătul lu­mii m-aș fi dus.” După ce a umblat pe la toți doctorii și pe la toate babele de care a auzit cu Leonida, doamna A­nas­tasia a devenit un doctor fără di­plo­mă al satului. Oameni veneau la ea după o mînă de ajutor, după un sfat sau ca să se plîngă cuiva care i-ar înțelege. După atîtea drumuri bătute, soarta i-a scos în cale o asociație pentru copii cu dizabilități din Olanda, de la care a și „furat” ideea unui astfel de centru. „Stai oleacă, mi-am zis atunci, că doar și la noi în sat sînt mulți copii care au ne­vo­ie de așa ceva.” De atunci, din 2004, tot luptă. Luptă cu primarul, care nu vrea să-i dea nici în ruptul capului ba­ni pentru Centru; cu părinții, care nu mai cred că fiii lor ar putea fi ca cei­lalți vreodată; cu ochii copiilor, care devin triști atunci cînd pleacă seara, lăsînd în urmă un „acasă”.

Cînd o întreb ce trebuie să faci ca să reușești, aproape că strigă: „să lupți!” și palma micuță se strînge într-un pumn care străpunge aerul înainte, ca pe un dușman. Acum Leonida are 20 de ani și fără mărturisirea mamei nu-ți dai seama ca este vorba despre un tînăr care a avut probleme în copilărie. A absolvit o școală tehincă de bucătari și o ajută pe mama ei la centru, „nu iau leafă, dar mai învăț cîte ceva”, îngînă fata sfioasă cu o cosiță de abanos ce-i iese de sub batistă, la fel de frumoasă ca cea a mamei sale. Își cere scuze și ne lasă, pentru că la bucătărie o aș­teap­tă „douăsprezece guri flămînde”.

Mama îi zîmbește și îi face semn să ia o pungă cu paste dintr-un dulap din colțul camerei. Încăperea mică ce-i ține loc și de birou este mărturie vieții pe care o duce. Jumătate cufundată în munți de dosare în căutarea finan­ța­to­ri­lor și jumătate cufundată în poze de la festivități, jucării și desene stîngace. Începe să-și plimbe degetele pe masă a nerăbdare, știe că în cealaltă cameră este așteptată.

Cine se joacă de-a răbdarea

Mergem în camera de zi, unde o așteaptă cei care îi zic „mamă”. Primul îi sare în brațe dolofanul mic. „Acum Dumitraș o să învețe să-și dezvolte răb­darea”. Băiețelul se enervează cînd ve­de în fața lui sticla goală și o cutia cu boabe de fasole. Exercițiul ăsta îl în­ce­pe în fiecare zi, dar nu-l termină ni­cio­dată. Mutatul boabelor prin gîtul îngust al sticlei durează doar pînă do­lo­­fanul simte că nu-l păzește nimeni. Într-o frîntură de secundă e pe masă și se tîrăște în patru labe spre Liubița, cea mai cochetă domnișoară din încă­pe­re, care e ocupată cu niște păpuși mai colorate. Fetița are costum roz cu Barbie și cîteva clame care îi ordo­nea­ză firele subțiri de păr blond. Pînă ajunge mezinul „familiei” la ea, Dorin e deja acolo. Acesta, la cei 12 ani ai săi, e deja băiat mare. E tuciuriu și în­de­sat. Cel mai mult îi place să-și pe­trea­că timpul în sala de sport și cu Liu­bița. Și fetei îi place de Dorin, pentru că după masă acesta îi mai dă brățara lui și pentru că doar cu ajutorul lui poa­te dansa. Băiatul își proiectează vo­cea groasă spre cineva din încăpere și stri­gă: „Ghiță! Ghiță! Ghiță! Ghiță! Ghiță!”. Pînă cînd, cel pe care-l chema începe să răsune din boxele unui casetofon, prin vocea Cleopatrei Stratan. Aici, asta e melodia preferată. Dorin își ridică partenera de pe scaun, cu grijă, apoi îi așază mîine în jurul burții sale și încep să se legene de pe-un picior pe altul, suspinînd pe alocuri.

La un alt colț al mesei s-au strîns „veteranii” centrului comunitar. Ser­giu, Victor și Nelu au toți peste 18 ani, dar tot sînt “copiii” doamnei Anastasia. Ne­lu, un flăcău rușinos cu ochi căprui a absolvit școala de pictură din Stră­șeni. Îmi face un portret adevărat, colo­rat chiar. E cel mai mare dintre bă­ieți, are 23 de ani și planuri serioase. „Eu la Ștefan-Vodă mă-nsor. Am acolo mi­rea­să. Mă așteaptă. Am vorghit cu dîn­sa.”

Ceilalți îl ascultă vrăjiți, își imaginează cum le-ar sta ca vornicei, în capul mesei, la Ștefan-Vodă, apoi re­vin la cărțile lor de colorat. Își aleg creioanele meticulos dintr-o cutie ro­tun­dă de metal, apoi mai fac haz pe seama lui Dorin, care „o făcut ieri un cîini albastru. Tu n-ai văzut cîini pe-afară, uăi?” Dar băiatul e preocupat de dansul cu domnișoara în roz. Se mul­țu­mește doar să le arate pumnul și re­vi­ne la legănatul de pe-un picior pe al­tul.

Doamna Anastasia îi urmărește pe toți dintr-un colț al camerei, unde îi învață pe Vasile și Costică să așeze unul peste altul niște cuburi colorate de plastic. „Știi, eu mă bucur că ei s-aici, dar mai tare m-aș bucura dacă ar mai merge la școală dintre ei.” Îmi povestește că pe unii a reușit să-i integreze în clase. Aproape opt dintre cei pe care i-a învățat a citi merg acum la școala normală, cu ceilalți copii. „Cel mai mult mă dor cei care rămîn acasă, cei netransportabili. Sînt vreo opt în tot satul și mă sună mamele bo­cind să vin să-i iau, da’ eu ce să fac cu ei aici? El nici nu merge, nici nu vor­bește nici nu aude. Poate v-au zis oa­menii de depozit, da’ eu nu știu ni­mic. Nu bag mîna-n foc că-i de-acolo.”

Zidurile clădirii vechi nu o sperie, chiar dacă gurile rele spun că de-acolo li s-ar trage bolile copiilor. Pentru ea contează doar mîinile care o cuprind și o strîng la piept. Cînd o întreb de ce sînt așa de mulți copiii cu probleme în sat, doamna Anastasia strînge din u­meri, lasă capul în jos și îngînă: „da’ nu-s mulți”.

Anastasia CONDRUC