Ce-o fi, numai Domnul știe

La secţiile de votare de la Liceul Tehnologic Economic „Virgil Madgearu” nu sînt cozi. Oamenii vin şi pleacă sau se mai întind la vorbă. Afară, pe la col­ţuri, fumătorii dezbat alegerile şi ultimele statistici „Iohannis a cîştigat în Noua Zeelandă, numai în România nu!”. Paşii hotărîţi ai celor care vor să decidă vii­to­rul răsună pe holurile şcolii.

Dacă de dimineaţă la urne cei mai prezenţi erau bătrînii, în jurul orei 16.00 tinerii sînt cei care se perindă pe la secţiile de votare. Părinţii şi-au luat copiii cu ei, să fie martori ai schimbării, să îi obişnuiască pentru cînd va veni rîndul lor să pună ştampila, deşi aceştia nu știu ce se întîmplă. „Mama, ce facem acum?” întreabă un copil nedumerit.

Electoratul umblă demn, cu fruntea sus, conştient că alegerea pe care o face va influenţa soarta fiecărui cetăţean al ţării. Unii ies dezamăgiţi din secţii pentru că nu au fost lăsaţi să voteze din cauza faptului că le-a expirat buletinul sau au fost repartizaţi în alte locaţii. „Uite, vezi? Vrem să votăm şi nu ne lasă”, spu­ne un bărbat copilului său. Două femei, cu baticul legat sub bărbie, îmbrăcate în haine viu colorate şi fuste lungi, cu bănuţi, merg repede pe holurile liceului. „Da’ eu votez la nimereală, unde mă duc, acolo m-o primi”, îi explică femeia cu dinţii de aur celeilalte care era debusolată. Peste cîteva minute se întorc. „Dacă nu avem voie să votăm, nu mai votăm”, adaugă una dintre ele, indiferentă.
Pe holul liceului, o studentă îşi caută nervoasă numele pe liste. „Nu mă gă­sesc nicăieri!”, spune aceasta, gesticulînd, fără să stea prea mult la vorbă. „M-au trimis de la o secţie la alta, dînd vina între ei”, adaugă tînăra, revoltată de lip­sa de organizare a comisiei. După jumătate de oră iese din liceu, împăcată că şi-a exprimat votul, dar nemulţumită din cauza faptului că a fost nevoită să se plimbe atît din cauza indisciplinei de la alegeri.

Observatori fără acreditare

Pe la 16.30, doi membri ai comisiei din secţia nr. 75 fac o pauză „Măcar să ne descreţim frunţile”, spune unul dintre ei, bîndu-şi cafeaua relaxat. O zi în­trea­gă petrecută pe scaun şi indicînd votanţilor unde să semneze poate fi, într-adevăr, foarte extenuantă. În acelaşi loc, o femeie de vreo 40 de ani pune ştampila cu speranţă. „Doamne-ajută să reuşim, ce-o fi, o fi!”, spune ea.

În secţii au venit observatori pentru a sesiza preşedinţilor problemele care apar. Aceştia au nevoie de acreditare, însă unul dintre ei nu ştie şi vrea să dis­pu­nă de acest drept în calitate de cetăţean. Cum membrii comisiei erau ocu­paţi, îi cere voie unui tînăr de acolo, responsabil cu informarea. „De la ce partid sunteţi?”, întreabă acesta şi o pofteşte să ia loc. Preşedintele secţiei de votare, An­cuţa Carmen, observă prezenţa fetei care analiza atent fiecare gest din încă­pe­re. „Vă rog să îmi prezenţaţi acreditarea. Aveţi nevoie de ştampila de la Con­si­liul Judeţean pentru a avea voie să rămîneţi aici în calitate de observator”, o atenţionează aceasta şi o roagă să părăsească sala.

Pînă la dezamăgirea faţă de cei care ne conduc, vine regretul legat de cei care, incapabili fiind să se organizeze între ei, sînt totuşi responsabili să aleagă viitorul unei naţiuni întregi.