Ce hram poartă pescarii nu știu nici groparii

Nație ciudată de om, pescarul. N-ai crede cît de mult își iubește familia, dacă ai vedea cu cîtă ușurință o părăsește în weekenduri. Dar în peste 20 de ani de cînd m-a luat prima dată bunicul meu la pescuit pe Siret, mulți pescari de cursă lungă pe care i-am cunoscut mi-au povestit întîi despre copii, apoi despre monturi. Pescarii adevărați sînt cei care pleacă de acasă pentru că știu că au unde să se întoarcă, care au făcut din pescuit o rețea de prieteni și de prietenii care ține o viață și care nu umblă niciodată cu cioara vopsită: își înfloresc poveștile, dar niciodată nu le inventează. Ai putea să stai cu orele să îi asculți, cu un foc improvizat între voi în care arde ultimul pachet de țigări mototolit în grabă. Ultimii povestași ai țării își cară bețele și acum, toamna, pe marile rîuri și lacuri din țară, în căutarea răpitorilor. Îi găsești peste tot, sînt artiști, fotografi, ingineri, mecanici, literați sau analfabeți. Și cei care au lăsat România, și cei care nu vor să plece niciodată din ea.

Cînd eram mic, mă trezeam la 5 dimineață fără alarma pe care o amîn astăzi de 20 de ori înaitne să mă dau jos din pat. Pleca bunicul la pescuit pe Moldova, uneori pe Siret, cam totdeauna fără mine. Ce-ți trebuie un puști după tine cînd faci kilometri, chiar mai mult de zece, pe maluri abrupte de rîuri care pînă crapă de ziuă zici că-s fiorduri. Dar într-o dimineață rece de toamnă în care scoteam aburi pe nas de ziceai că-s locomotivă, cînd m-am trezit să-l văd cum merge la pescuit, bunicul m-a luat și pe mine. Am mers cu un coleg de-al lui pe jos, în spatele abatorului de la ieșirea din oraș, unde bărbatul de 50 de ani a băgat mîinile într-o carcasă de cal și a scos doi pumni de viermișori albi, groși, din care nu mai găsești azi la magazinele de momeală de specialitate. Am mers apoi pe Siret, am sprijinit un băț pînă nu mi-am simțit mîinile, n-am prins nimic nici noi, nici colegul bunicului meu, care a luat-o la vale încă un cot al rîului, să încerce și acolo. Dar de atunci am mers cu fiecare ocazie.

Momeală din Islanda

L-am întîlnit pe Rareș la un lac privat din Bivolari. Un tip înalt, zvelt, la vreo 40 de ani, care a băgat mai mulți bani în scule și accesorii decît ar merita sportul ăsta. Era destul de cald afară, venise cu vreo trei ore înaintea mea și despachetase complet, iar acum înnădea plictisit în largul bălții, cu bile de nadă pe care le arunca cu un soi de praștie. Am făcut schimb de nadă, de povești și ne-am așezat apoi fiecare la colțul lui de baltă.

Rareș este absolvent al Politehnicii ieșene, a făcut electronică, circuite electrice și alte lucruri pe care spune că pe jumătate le-a uitat, și a plecat în Islanda unde și-a deschis o firmă de IT. Le-a cîștigat respectul, și-a construit o viață acolo și se întoarce în România așa cum te-ai duce la cabana din munți pe care ți-ai construit-o să te retragi vara. Se întîlnește cu familia, cu prietenii, pescuiește în toată Moldova și se întoarce din toamnă înapoi în Islanda. Încet, încet, pe Rareș a ajuns să-l mai lege doar pescuitul de România, că familia a luat drumul ei în străinătate, iar prietenii s-au împînzit în toată țara. De data asta erau cu el, într-o reuniune în nordul Moldovei, la Bivolari.

L-am urît năprasnic pe Rareș în acea seară. A prins înainte să apună soarele doi crapi la patru, cinci kilograme, pe care i-a scos cu greu din apă, iar pe al treilea l-a scăpat la mal după ce unul dintre prietenii lui, trezit din somn, i-a dat peștelui cu minciogul în cap chiar cînd se pregătea să-l tragă în plasă. În cele trei ore cît mi-am întins cortul să dorm, mi se părea că visez alarmele stridente de la lansetele lui, care-l avertizau că mai agățase un pește. Dimineață mi-am dat seama că n-am visat nimic și că prinsese mai mult pește decît vezi în acvariile alea imense de la marile supermarketuri. Pînă a doua zi, seara, Rareș era singurul de pe toată balta care prindea pești mai mari de-o palmă și nu pot să garantez nici pînă astăzi că nu l-a linșat cineva. Cînd am plecat, adormise în scaunul / fotoliu de pescuit, cu două hanorace pe el, deși afară era de mînecă scurtă, cu șapca trasă peste ochi, de parcă l-ar fi prins iarna în foișorul din fața casei din Islanda.

Nada cea mai bună pentru somnul de trei ore

Pe Simion îl știu de vreo șase ani și ne-am tot străduit să ne sincronizăm orarul să mergem măcar o dată pe vară la pescuit. De cele mai multe ori am reușit. La 50 de ani, Simion e fotograf profesionist, a pozat în ’90 rușii cînd intrau în Transnistria, a fugărit criminali, infractori, din politică și nu numai, a văzut mai multe mirese decît și-ar dori un preot și dacă ar face un album cu toți bebelușii pe care i-a pozat nu te mai îndoiești de natalitatea din Moldova. Dar n-are mai multe evenimente filmate decît nopți albe pe Prut. A făcut parte din echipele alea de pescuit românești la care mă uitam cînd eram mic pe Fishing&Hunting, chiar dacă nu-nțelegeam nimic din comentariul în maghiară.

De Simion rîd mereu că-l iau băieții cu ei ca să aibă cine să îi filmeze cînd scot cîte un ciortan din apă, că nu l-am văzut decît arareori prinzînd măcar un caras, „de sămînță”, cînd am mers împreună. Dar Simion m-a învățat să fac nodul fără nod, să pescuiesc cu fir pierdut, să nu mai fac pe furajerul și să hrănesc peștii cu năditoare de peste 100 de grame și cu el mi-am făcut primul permis pe Prut, anul ăsta. Chiar dacă n-am reușit să merg niciodată, tot se pune pentru palmares, cel puțin așa zice Simion. Mi-a lăsat mereu impresia că e mai specializat în gătirea peștelui decît în prinderea lui: am mîncat de la el niște pîrjoale din ten de și-acum le visez noaptea, ciorbă de crap, zacuscă de pește; cam la tot ce te-ai putea gîndi. La somn însă Simion e expert: l-am văzut prinzînd de două ore, de trei ore, pe spate, pe-o parte, pe bancheta din spate de la mașină, pe scaun, cu lansetele legănîndu-se liniștite și cîrligele demult goale pe fundul apei.

Am învățat destul de repede că lui Simion îi place mai mult atmosfera de la pescuit: cînd stai cu prietenii, rîzi, glumești, mai prinzi un pește, un pui de somn, te întorci acasă și ai ce povesti șapte zile. La el am auzit prima oară de povestaș și mă tem de fiecare dată cînd mă sună că nu mă lasă inima să-i închid telefonul cînd începe să povestească; mai că mi-aș lua o pungă de popcorn și aș sta să-l ascult. N-am văzut om mai răbdător decît el, dar mai e nevoie să spui asta despre un pescar de meserie?

O știuca te poate bîntui toată viața

Cu domnul Boris n-am fost niciodată la pescuit, dar e unul dintre lucrurile de pe „wishlist”-ul meu cu ce vreau să fac pînă la 30 de ani. Mi-a povestit de atîtea ori despre tehnicile sale de pescuit pe Prut pe care vrea să le predea cuiva pînă moare încît cred că le visează noaptea. E artist, spumos, aproape de 60 de ani, a cîntat pe cele mai mari scene ale lumii și e la fel de respectat precum e de temut. Are tehnicile scrise pe o hîrtie pe care o ține în biroul lui, la loc de cinste, la fel ca oricare dintre diplomele și distincțiile cu care se mîndrește.

Dar cea mai frumoasă zi din viața sa nu e de pe una dintre marile scene pe care a cîntat, ci de pe Prut. Într-o zi în care a prins o știucă și un crap pe care de abia i-a putut urca pe dealul abrupt, de peste 30 de metri, pe care trebuia să se întoarcă de la malul rîului. Nu țin minte niciodată cîte kilograme îmi spune că aveau, dar n-am cum să uit că are și acum în birou la el capul împăiat al știucii la care se uită cu mîndrie de fiecare dată cînd povestește iar despre „cea mai frumoasă zi din viața mea”.

Domnul Boris e genul de om pentru care patriotismul e primul lucru care ar trebui să fie trecut în buletin și care a avut mai multe șanse să plece din țară decît pești înțepați pe care nu i-a scos la mal. Urăște imnul, i se pare marș funebru, nu unul victorios, și pe oamenii care pleacă din țară și-o hulesc din străinătate. N-o să renunțe niciodată la ea, cum n-o să renunțe nici la pescuit: amîndouă s-au contopit cu viața lui, cu bune și cu rele. Și abia așteaptă o nouă cea mai frumoasă zi din viața lui, în care să poată să dea lista din birou mai departe.