Blugii ne erau plini de sînge – Mihai-Răzvan UNGUREANU în „Opinia studențească”, nr. 2 – 26 decembrie 1989

Reporter de front

Blugii ne erau plini de sînge

Am în fața mașinii de scris ba­tis­ta pe care am înmuiat-o în sîngele celor care au căzut la cîțiva metri în fața mea. Și nu știu dacă ați mai vă­zut pînă acum flăcările de la gura ar­melor automate dincolo de cîm­pu­ri­le de instrucție ale armatei sau de tim­purile vînătorii. Nu știu dacă de­tu­năturile v-au mai fost cunoscute în afara sunetelor casnice, habituale. Și tot așa, nu știu dacă ați simțit vreo­dată mirosul dulceag al sîngelui împrăștiat pe trotuare. Dumnezeu știe dacă m-aș fi gîndit vreodată, la vîrsta asta, că există o Moarte pe care s-o împrăștie cei care vorbesc tot românește.

În seara zilei de 21 Decembrie, s-a tras prima oară și au căzut primii. E cumplită revelația faptului în sine; fiindcă ți-e tare greu să crezi că te-ai aruncat instinctiv la pămînt, în șu­ie­rul gloanțelor, iar, cînd te-ai ridicat de jos, ți se lipiseră blugii de pielea picioarelor, fiindcă erau plini de sîn­ge. Cît de incredibilă a fost lovitura bastoanelor și a paturilor de pușcă asu­pra trupului! Cîtă simțire ai mai fi putut avea cînd tălpile adidașilor se încleiaseră în bucățile de creier risipite pe jos! Așa-i că am dreptul să plîng?

Puțin mai încolo de locul în care strigam, îmbărbătîndu-ne unii pe al­ții și încercînd să nu ne oferim in­con­ș­ti­­enți bătăii armelor ucigașe, un fetid miros de motorină arsă îl împrăștiau tancurile. Ne-am dus la cei ce tră­geau în noi ca în iepuri, simțindu-se atotputernici între atîția nevolnici, și le-am arătat obrazul, i-am înconjurat, amintindu-le de părinți și ru­gîn­du-ne de ei ca de soare. Apoi am cre­zut, am vrut și vrem să credem că nu înțelegeau ce vorbim. A doua zi dimineață, mergînd printr-un cartier al Clujului, m-am întîlnit cu cei ca­re-și duceau morții la groapă. Și ca batjocorirea noastră să fie deplină, hienele din seara precedentă îi tî­rî­se­ră prin piață, intimidîndu-i pe cei slabi și îndîrjindu-i pe ceilalți. Ce-au făcut cu blindatele? Ca la Timișoara, au „ras” etajele superioare ale blo­cu­rilor, ferestrele luminate, ca să-i secere pe curioși. Și-au reușit de atî­tea ori!

Cînd orașul devenise o mare de lumînări aprinse, alții, în demența re­nunțărilor la renunțări, fixau prin luneta puștilor ochii, obrajii celor ca­re plîngeau de bucurie la aflarea marilor vești. Sînt cei pe care îi cere mînia noastră!

Iar dacă ne-a rămas de învățat, atunci singur glasul libertății este!

Mihai-Răzvan UNGU­REA­NU în „Opinia stu­den­­țească”, nr. 2 – 26 decembrie 1989