Batalioanele de asalt, pentru liniștea țării – Mihai-Răzvan UNGUREANU în „Opinia studențească”, nr. 30 – iulie 1990

Cocteil Molotov

Batalioane de asalt, pentru liniștea țării

Inimaginabilă, ca amploare și ca efecte, acțiunea, vajnica acțiune mi­ne­rească din 14 și 15 iunie. Ti­tlul mi l-a oferit un jurnal nemțesc care, în­că de la prima pagină, nu ezită să-l clasifice pe „ales” ca fiind „unul din­tre cei ce experimentează metode mai vechi, dar temeinic verificate”; de altfel, probabil că ne mai rămîne să așteptăm o noap­te a vînătorii de in­telectuali, unde cei vizați vor fi luați de-a valma, oche­lariști, băr­boși, îmbrăcați în blugi, pur­tători de trico­uri cu inscripții în engleză, adică, mai pe lămurirea tuturor, nenorociții ce-și vor fi purtat, la ei, carnetele de student sau le­­gi­ti­mațiile de serviciu din universi­tăți și școli.

Pesemne că vă veți în­tre­ba, inocenți în imposibi­li­ta­tea de a întrezări de unde por­neș­te ca­ba­la, ce anume ar putea duce la re­pre­salii extinse. Nu mi-e greu să ofer acum un scenariu, pentru ca­re îmi rezerv dreptul de a cere co­py­right: apare la televizor, spune că a fost ră­nit (asta după ce, cu cîteva mi­nute mai-nainte, Ma­ri­nes­cu, ori Popescu, ori Stark, ori Mitu vor fi gîfîit, deja, în microfon, că X-ulescu a fost ucis, secundanții maltratați și că Revolu­ția e-n pericol, că armata e cu ei / noi), își arată zgî­rie­tura de pe braț și arun­că mulțimii bi­necuvîntarea pentru ja­ful și omo­rul generalizat. Între timp, „Cinste lor, / Cinste lor, / Cinste lor / Minerilor!!”. Și așa se va sal­va țara de la pieirea la care o du­cea produ­sul occidental neaclimatizat în Ro­mâ­nia, numit „de­mo­cra­ți­e”.

Nu’ș cine îmi tot cînta la ureche cum că minerii n-au acționat în de­pli­nă cunoștință de cauză. De-aici și pî­nă la a afirma că deveniseră necesari nu mai e decît un singur pas. După ce fuga în afară a alfabetizaților va că­pă­ta proporții, probabil în locul un­de se ridicau școli sau universități vor săpa bă­ie­ții guri de mină. Cam aici se ajun­ge, în cele din urmă. E în­fiorător că uităm lecțiile oferite de alții, mai pățiți ca noi, acum o ju­mă­ta­te de secol. Resurecția aceasta a ple­bei imunde asupra singurelor va­lori recunoscute ale țării scoate la ivea­lă ura atavică a neîmplinitului asupra celui ce și-a făcut, de bine, de rău, un drum în viață. Corolar: fac minerii, nu minerii pe care-i știm din poezioarele lui Victor Tul­bure, ci unii mai „serioși”, legea presei, ală­turi de tipografi. În mod logic, locul nostru de mun­că ar trebui să se mute în subteranul de unde au ră­să­rit. Chiar mă-ntreb dacă, pentru zi­le­le petrecute în Ca­pi­tală, guvernul nu le acordă spor de periclitate, că-l me­ri­tă, să­ra­cii. Au venit cu lăm­pa­șe­le și-au plecat cu radio-casetofoane „Sony”. Las’ că be­curi mai găsesc ei…

Acum îmi veți spune că sînt, eu însumi, violent și că invit la vio­­len­ță, ca să folosesc limbajul pre­di­lect al „vîrfurilor de decizie”, vor­ba lui Brucan. Departe de mine in­teresul absurd de a stîrni magma alter­ca­ți­i­lor: păcat, însă, că Uni­ver­sitatea s-a aflat la un centi­me­tru de abisul ce i-ar fi adus prăbușirea. Și păcat că am vă­zut cum începe un război fratricid!

Mihai-Răzvan UNGU­REA­NU în „Opinia stu­den­­țească”, nr. 30 – iulie 1990