Armata Română se îmbracă de la Buhuși

De cum intri în orașul Buhuși și întrebi de fabrica de stofe, oamenii răspund trăgîndu-și colțurile gurii în zîmbete amare. Toți știu cum în 1885 colonelul Eugen Alcaz a pus bazele „Fabricii de postav Buhuși” care urma să producă postavuri militare. Nu știm dacă era plănuit, dar mica urzeală a colonelului a devenit la începutul secolului al XX-lea principalul furnizor de stofă din țară, pături și căptușeală pentru armată. În 1991 aceasta a fost reorganizată ca societate comercială pe acțiuni sub numele „S.C. STOFE BUHUȘI S.A.”, denumire sub care se află și astăzi. Acum, în afară de stofe și pături, fabrica mai produce fire pieptănate și lînă spălată, dar nu cu puterea celor 10.000 de oameni pe care îi avea odată, ci cu perechile de mîini ale celor 80 de muncitori, care au ajuns să își împletească viața împreună cu firele de stofă.

Pe poligonul de tragere „Gîrl­eni”, aflat pe drumul dintre Bacău și Bu­huși, cîțiva tineri îmbrăcați în sol­dați stau cu brațele încordate pe ar­me. Hainele care le apasă pe umeri nu îi apără doar de frig, ci poartă în ele istoria și destinul unei mari fabrici care, dacă altădată hrănea ju­mătate de județ, acum are nevoie de resuscitare periodică. „După Revo­luție a intrat în declin. Directorul, ing. Ștefan Câmpanu, a reușit să-i mențină profilul, spre deosebire de alte fabrici de stofe din țară, ea e singura care mai rezistă”, spune cu admirație administratorul local. Are o prezență impozantă, e înalt și poar­tă costum, iar ochii albaștri sînt la fel de vii precum cuvintele pe care le rostește. Povestește despre felul în care managerul vrea să intro­du­că „niște linii mai tehnologice” și nu să refacă fabrica la anvergura pe ca­re o avea.

„Buhuși a trecut prin același fenomen prin care au trecut toate orașele monoindustriale, oamenii au fost dați în șomaj, au fost revolte. Primăria a preluat o parte din terenuri și din clădiri în contul unor datorii pe care fabrica le avea la Ministerul Finanțelor. Noi am reușit să le resuscităm, le-am concesionat, iar acolo s-au înființat mai multe societăți. Foarte multe active au fost vîndute sau închiriate. Platforma în sine nu e moartă, dar fabrica de stofe e redusă la mi­ni­mul posibil ca să funcțio­neze”, completează bărbatul.

China, producătorul de materii prime

În curtea clădirii de adminis­tra­ție se află o mulțime de hale, unele abandonate, unele închiriate. La etajul acesteia este secretariatul, o cameră spațioasă, cu o masă mare în stînga pe care stau înșirate tot fe­lul de documente. Două femei răs­fo­iesc și semnează hîrtii și se pre­gă­tesc pentru o comandă. „Mate­ria primă o aducem din afară pentru că în țară nu mai există nicio fabrică de unde putem achiziționa fibre chi­mice”, explică inginerul Gabriela Câm­panu. Mai exact, aceasta este adusă din China și se fabrică la Bu­huși. În timpul comunismului, Ceaușescu aducea viermi de mă­ta­se din China ca să aibă și românii propria mătase. Dar păcăleala nu a ținut. Printre produsele care iau naș­tere aici se numără pături, fibre sin­tetice tip lînă și pentru uz intern, adică pentru armată, și pentru res­tul oamenilor. „În comerțul intern nu se cumpără stofe românești pen­tru că se găsesc la jumătate de preț în magazinele chinezești. Desigur, nu se compară calitatea, dar încet, încet lumea a început să se con­vin­gă de lucrul acesta”, îmi spune secretara blondă cu șapcă neagră trasă pînă la dunga ochilor albaștri.

Fabrica de stofe de la Buhuși are încheiate contracte cu cîteva țări europene, cum ar fi Belgia, Italia și Germania. Colaborează cu firme mai mici sau cu clienți care lu­crea­ză pentru case de modă ce vor ar­ticole țintite, care să arate într-un anumit fel. Firmele mai mari, care depășesc granițele europene, fo­lo­sesc cantități enorme, iar pentru ele este mai rentabil să importe totul din India și China. Aici materia pri­mă trece prin procesele de filatură, țesătorie și finisaj, iar pentru asta este nevoie de oameni avizați. Du­pă cum afirmă și Gabriela Câm­pa­nu, „meseria asta nu se învață chiar așa ușor, de pe azi pe mîine”. Toc­mai de aceea o mare parte din personal are aproximativ 20 de ani la activ de muncă în fabrică.
Ma­jo­ri­ta­tea a absolvit Colegiul Tehnic „Ion Borcea” din Buhuși ca­re, dacă îna­in­te trimitea cu sutele elevi la prac­tică, acum mai are doar o clasă de tehnician designer vestimentar. Fe­meia spune cu de­za­mă­gi­re că ti­ne­rii se îndreaptă spre al­te ramuri; nu mai sînt interesați, vin, fac practică și pleacă. „A mai ră­mas o clasă sau două de industrie ușoa­ră, pe cînd înainte toată școala for­ma țesători. Deocamdată noi ne des­fășurăm ac­tivitatea cu foștii anga­jați. Tineri a­vem la contabilitate, la cu totul alt­ce­va, nu la producție”, povestește Gabriela Câmpanu.

Însă și din cei vechi au rămas puțini. După Revoluție, muncito­rii au fost disponibilizați, iar o parte dintre ei au plecat în căutarea altui loc de muncă, lăsînd în urmă utilajele și istoria producerii ambalajelor de armată.

Familia dintre fire

În fața fabricii este o cale ferată lucioasă, iar în avanpost emblema „S.C. STOFE BUHUȘI S.A”. „Erau două trenuri care făceau cruce în Buhuși. Unul venea de la Piatra Nemț, unul de la Bacău. Unul se golea și altul se umplea cînd ie­șeau muncitorii de la schimburi. Era prin­cipala instituție care oferea de muncă”, spune consilierul local. Din drum, dacă nu ai auzi voci de-a lun­gul halelor te-ar cuprinde un fior de pustiu. Clădiri prelungi cu geamuri sparte și tencuieli roase de timp. În curtea interioară, lucrur­ile au mai multă viață, mișună munc­i­tori și cîteva mașini, ba sînt și doi tineri cu două pachete în care par a avea pături. Deși mulți, relațiile dintre muncitori erau dintre cele mai bune, toți veneau la muncă ca la a doua casă. Și acum, cei rămași își împart prînzul, zîmbetele și ofurile ca între frați.

Elena Jarcă este în fabrică de 28 de ani. Este ajutor de maestru la țe­sătorie, ea repartizează volumul de producție la personal. Nu este că­să­torită, iar timpul îl împarte cu mama sa și cu serviciul.

Elena Jarcă este în fabrică de 28 de ani. Este ajutor de maestru la țe­sătorie, ea repartizează volumul de producție la personal. Nu este că­să­torită, iar timpul îl împarte cu mama sa și cu serviciul. „Din pasiu­ne am venit aici, asta am vrut să fac. M-am angajat imediat după ce am terminat școala”, povestește femeia brunetă ce își așază căciula roșie. Are o privire sinceră și zîm­beș­te de fiecare dată cînd pome­neș­te de colegii de muncă. Spune că singura diferență între acum și înain­te de 1989 e că nu se mai lucrează în schimburi. Ea e în permanență în primul schimb. A venit dintre mun­citori și s-a așezat la birou cu miș­cări stîngace, se vede că nu se sim­te în largul ei printre hîrtii. Își adună mîinile ca la rugăciune și spune cu mîndrie că fabrica are stație de epu­rare proprie și că le place să se autogospodărescă. Doar secretara blondă ține să explice mereu mai pe îndelete, să interpreteze ceea ce spune Elena și o încurajează să vorbească.

Aproape întreg orașul poartă urmele pașilor celor care au lucrat la fabrică. Mihai așteaptă micro­bu­zul spre Piatra Neamț și este țîfnos. Se simte o mîndrie în timbrul vocii cînd spune că a lucrat la „stofe”, dar spu­ne că după 16 ani a plecat din cau­za unor neînțelegeri „la nivel mai înalt”. De Gheorghe Burjui dau în stația spre Bacău. Se duce să își ia salariul de la firma „Agricola” la care lucrează din 2004, de cînd și-a dat demsia de la „Stofe Buhuși”. „Simțeam că lucrurile nu mai merg, că totul se complică, așa că am pre­ferat să mă retrag”, spune acesta așezîndu-și pe cap căciula neagră. Povestește încîntat că lucra la în­tre­ținerea utilajelor în zona de fini­saj nord. „Eram eu, un german și un filipinez care făceam treabă mai bună, căci nu se băga oricine la așa ceva”. Bătrînul cu chipul senin po­ves­tește amuzat că părinții lui l-au dat la mecanică de unde a fugit pentru că nu îi plăcea.

A urmat un curs de automa­ti­zări și s-a angajat la fabrică. Și a­cum mai ține legă­tu­ra cu unii dintre foștii colegi. Recu­noaș­te că relațiile de prietenie care s-au legat printre țesături și utilaje sînt trainice și este mereu dispus să vor­bească cu ini­ma plină despre cei aproape 30 de ani de viață petre­cuți acolo, ani pe care nu i-ar schimba pentru nimic în lume.

După multe rafale economice și administrative, Fabrica de Stofe Bu­huși încă supraviețuiește și de cînd colonelul Eugen Alcaz i-a deschis por­țile, acestea nu s-au închis ni­cio­dată. Mai mult decît istorie, clăd­i­ri­le au adăpostit veacuri la rînd mii de suflete și au legat prietenii. Oa­me­nii din oraș și din apropiere au lucrat aproape cu toții acolo, însă astăzi au rămas mai puțin de o su­tă de persoane. O mare parte din hale sînt vîndute sau închiriate, pro­prietatea de altădată a fabricii fiind împărțită fiecăruia după ne­voi. Numai renumele și calitatea stofei au rămas intacte cu trecerea anilor.