Antirevoluția unui oarecare

Era o dimineață de luni ca oricare alta în Bruxelles. În Rits, cafeneaua universității Erasmus, studenții se bucurau de pauza de masă. Pe măsuța alăturată, la o întindere de mînă, rămăsese aruncat un De Mor­gen. L-am luat cu un scop precis, sudoku, olandeza fiind o limbă indescifrabilă. Curiozitatea m-a făcut să arunc un ochi și pe prima pagină. Habar n-avusesem că doar c-o zi în urmă, pe 23 ianuarie, în centrul orașului avusese loc un marș de protest cu 40.000 de participanți. Cu tot firescul din lume, după ce scanase și ea rapid deschiderea, Andra – o colegă din România – îmi zice: „ah, uite-l pe Thomas. Cică el a organizat toată treaba. Am primit și eu invitație pe Facebook”. Într-adevăr, în centrul imaginii, chiar în primul rînd de oameni, pe jumătate ascuns după o pancartă albă inscripționată cu SHAME (n.r.: rușine), cu un trandafir alb prins de mînecă, era el.

La început nu mi-a venit să cred. Thomas Royberghs? Ace­lași Thomas care m-a luat acum pa­tru luni de la aeroport? E ade­vărat, în ziua în care m-a condus la cămin schimbasem numere de te­le­fon și promisiuni că ne vom re­ve­dea la o bere sau pe la petreceri. Dar de-atunci, de mai mult de o întîl­nire întîmplătoare și de niște sfa­­turi aruncate pe rețeaua de so­cializare n-am avut parte. Și totuși, cum de-a ajuns de la studentul în anul al II-lea cu un job part-time la serviciul social al universității, pu­țin timid, dar foarte amabil, la or­ganizator de protest și cap de afiș al mediei belgiene și europene?

Puncte în plus pentru miting

Într-o engleză puțin greoaie, dar ușor de înțeles, Thomas ac­cep­­tă să-mi lămurească dilema. Are 20 de ani, e înalt și slab, șaten des­chis cu nasul cîrn. Un portret care nu pr­e­vestea nimic în urmă cu ce­va timp. În nici un caz o figură ga­vro­­cheană. „Am crescut într-o fa­mi­lie în care ne gîndim mult la ce zicem și ce facem. E un lucru foar­te im­portant să te dezvolți într-un me­diu în care ești încurajat să gîn­dești pe cont propriu și în care ți se cere să ai o părere care poate fi și diferită decît cea a părinților sau a bunici­lor”. Ăsta a fost unul dintre lucru­rile care i-au marcat copi­lă­ria, pentru că l-a stimulat să judece mereu ce e adevărat și ce nu, într-un mod critic, și să nu creadă orice i se ser­vește, mai ales din partea pre­sei. „Cînd citesc pamflete sau manifes­te politice, ori cînd mă uit la știri sau citesc ziarele, văd cu ochii mei ce se zice și care sînt reac­țiile la co­men­tariile politice. Toate sînt dife­rite. Mai ales cînd vine vorba de pre­sa valonă și cea flamandă, de as­ta trebuie să judeci mereu și să tra­gi propria concluzie”, își pre­zin­tă Thomas por­ni­rile politice de di­nainte să se gîn­dească măcar la o mișcare de pro­test. Pentru că politi­ca nu l-a in­te­re­sat niciodată mai mult decît la ni­vel de știri.

Studiază istoria și științele co­municării, cu vedere spre o carieră la catedră sau în jurnalism. Încă e­zi­tă. Însă tot ce a făcut în luna fe­bru­arie a venit din frustrare, nici­de­cum din ambiții politice. În plus, a fost momentul potrivit, chiar da­că nu și pentru el: „eram doar în plină sesiune. Dar cred că e mai im­portant să-ți faci o listă de prio­rități. Acum era timpul potrivit pen­tru a organiza o demonstrație pen­tru a cere un guvern. Deja aș­teptasem de mai bine de 200 de zi­le și nimic. Așa că era momentul perfect ca să facem ceva. Da, mi-am sacrificat eu o parte din examene, dar cred că oamenii sînt recu­nos­cători că am facut asta”. Nu și profesorii săi, care nu au ținut sea­ma la notă că studentul lor era ocu­pat cu numirea unui guvern. „Pro­fe­sorii nu mi-au dat puncte în plus, dar nici nu mi-au luat. A fost la fel. Un profesor mi-a zis că e mîn­dru de ce a făcut unul dintre studenții săi, m-a încurajat și felici­tat pentru inițiativă, dar că nu-mi poate da puncte în plus”, a povestit Tho­mas fără nici o urmă de regret.

Micii belgieni și marele impas

Deși se visează profesor sau jur­nalist, nu crede în influență di­rec­tă asupra maselor de oameni. Cre­de că e mai important să îți spui opi­nia în legătură cu un lucru și apoi să le dai oamenilor șansa de a fi cri­tici referitor la ceea ce zic: „ce­ea ce cred eu nu e adevărul, e doar părerea mea, iar ceilalți trebuie să aibă șansa de a spune ceva îm­potrivă sau pentru”. De aceea afir­mă că nu toți cei prezenți la marș au avut aceeași opinie, dar se bu­cu­ră că „40.000 de oameni ne-au auzit chemarea și au venit să ne susțină. Eu nu reprezint 40.000 de oameni, aceștia s-au reprezentat pe sine în fața politicienilor. Eu am fost doar un organizator pe care pre­­sa l-a chemat să le răspundă în­tre­bărilor legate de cerințele noas­tre de a instala un guvern”.

Tho­mas a rămas imaginea ace­s­­tei miș­cări, ajungînd pînă în bi­roul prim-mi­nistrului interimar. Des­pre care Thomas zice că nu e in­teresat de­loc de formarea unui gu­vern stabil, ci mai degrabă pare de­pășit de prob­lemele de zi cu zi pe care trebuie să le rezolve. Jur­na­liș­tii au de­venit din ce în ce mai insistenți, deși el se consideră „la fel ca toată lumea. Nu sînt cineva în mod special, nu sînt nici un nimeni, sînt la fel ca orice om de pe stradă, nu ies cu nimic în evidență. Cred că ceea ce am făcut ar fi putut face oricine, doar că nu toți au curajul să preia inițiativa. Ceea ce nu e nea­părat de condamnat: unii au serviciu, alții sînt ocupați cu familia, sau nu le pasă”.

În luna care a trecut de la eve­niment, viața lui a avut timp să re­intre în normal. Presa nu-l mai în­trea­bă „ce am servit la micul de­jun, de parcă n-ar fi auzit nimic din discursul meu”, prietenii nu-l mai tachinează pe seama discursului său informal care devenise și el po­li­tic și nimeni nu-l mai chestio­nea­ză pe stradă dacă a bătut Cuba cu prim-ministrul. Chiar el recu­noaș­te că nu are „nici un viitor în po­litică. A fost doar o mișcare a ce­tățenilor. Am făcut-o o dată, nu cred că aș mai putea s-o fac a doua oară. Pentru că a fost ceva de mo­ment. La început toată lumea era plictisită de ce se întîmpla. Pînă cînd s-a declanșat ceva, în preajma Crăciunului: o serie de articole fu­se­seră publicate pe Facebook, în ziare și pe bloguri, în care se zicea că lumea e leneșă. Că în alte țări oa­menii ar fi ieșit în stradă, ar fi îm­­pușcat pe cineva, ar fi început o re­voluție, dar noi, micii belgieni, stăm și ne uităm la ce se întîmplă fă­ră să reacționăm. Ba cineva a pro­pus ca metodă de protest să ne lă­săm barba să crească pînă se in­stalează un guvern. Ceea ce amu­zant, dar nu foarte activ”.

Atunci a început să discute cu un coleg de la universitate ce e de făcut. A pornit pagina de Face­book, a scris un manifest în trei limbi și lucrurile au început să o ia la vale de la sine. Informația a fost preluată de bloggeri, ulterior de ziare, radiouri și apoi de televiziuni, pentru ca pe 24 ianuarie lumea să strige în stradă „rușine” propriei țări. Ecourile acțiunilor sale au pă­răsit ulterior și granițele țării. Doar politicienii bel­gieni nu s-au sinchi­sit să le bage în seamă.

Ingredientele unui protest

Thomas spune că e nevoie de curaj pentru că e un teren foarte alu­necos. „E foarte ușor să faci ce­va greșit și să cazi. Chiar de la ceva foarte mărunt poți să te arzi. Apoi nu mai poți merge mai departe pen­tru că nimeni nu te va mai lua în serios, de la jurnaliști și pînă la politicieni”, își împărtășește el ex­periența acumulată. Apoi mai men­ționează ceva esențial pentru a fi cre­dibil într-o astfel de desfășurare a evenimentelor: „ai nevoie de o opinie puternică pe care trebuie să știi să ți-o structurezi pentru ca în momentul în care trebuie să vor­bești, să știi ce să spui și cum să o spui într-un mod foarte diplomat. Mi se pare esențial să rămîi diplomat, să încurajezi dialogul și me­reu să ai respect față de ceilalți”.

Crede ca un protest ar fi fost la fel de ușor de făcut de oricine chiar și acum zece ani, cu condiția să con­textualizeze tot ceea ce se în­tîmplă. „Acum zece ani am fi fă­cut-o altfel. Oamenii citeau mai mult ziarele, așa că am fi folosit alte medii pentru a avea același efect. În Belgia, de exemplu, a avut loc un marș alb (n.r.: «The Whi­te March») cu 300.000 de oa­meni pe străzile Bruxellului în anii 1996, cînd nu exista Facebook-ul. Deci totul e posibil”.

***

Unde nu-i Guvern, puterea scade

Pe 17 februarie 2011, Belgia a reușit să depășească performanța Irak-ului de după război, adunînd 249 de zile consecutive fără a a­vea un Guvern. Deși în ultimii ani situația po­litică a devenit din ce în ce mai instabilă, mai ales în contextul ten­siunilor dintre cei 4.5 milioane de vorbitori de franceză și cei 6 milioane de flamanzi, vorbitori de olandeză, lucrurile s-au ameliorat sub conducerea lui Her­man Van Rompuy. Însă numirea acestuia în funcția de Președinte permanent al Consiliului Euro­pean l-a făcut să-și înainteze de­mi­sia din funcția de prim-minis­tru al Belgiei. Așadar, pe 25 noiembrie 2009, regele Albert al II-lea îl investea pe Yves Leter­me drept prim-ministru. Pe 22 aprilie anul următor, Leterme și-a dat la rîndul său demisia după ce un membru al coaliției (Fla­man­zii deschiși Liberali și Demo­crați) s-a retras de la guvernare. Alegerile parlamentare din 13 iunie 2010 i-au adus la putere pe separatiștii flamanzi N-VA în Flandra, iar în Valonia pe cei din Partidul Socialist. De atunci, principalele partide ale Belgiei au început negocieri cu privire la forțarea celei mai mari reforme constituționale din ultimele de­ce­nii pentru a menține ambele gru­puri mulțumite. Dar, dat fiind faptul că interesele sînt diametral opuse, au sfîrșit într-un blocaj. Ni­meni nu a cedat la negocieri, si­tuație care se menține și astăzi, astfel încît varianta cea mai pro­ba­bilă o reprezintă noi alegeri.

Miza disputei o constituie spo­­rirea autonomiei regionale pen­tru a putea reflecta mai bine di­ferențele dintre cele două gru­puri etnice. Regiunea flamandă, mai bogată, încearcă să obțină au­to­nomia, în vreme ce zona francofonă încearcă să mențină unitatea națională cît mai strîns și, împreună cu aceasta și solidaritatea financiară.

Alex VARNINSCHI