Asia de la etajul patru

În căminul T8 al Universității Tehnice „Gheorghe Asachi”, stau cazați studenții străini, care, din curiozitate sau întîmplare, au ajuns să trăiască pentru un an în România. La etajul al IV-lea, din celălalt capăt al holului, poți descoperi aproape întreaga Asie. Începînd cu Indonezia, Pakistan, China, India sau chiar Bangladesh, țările în care poți intra deschizînd, pe rînd ,ușile, nu pot să nu te surprindă prin diferențele culturale și legislative pe care studenții le compară, acum, cu ale noastre. Ticsite cu mîncare, condimente, bijuterii sau chiar costume naționale, valizele lor la întoarcere vor deveni mai grele, cărînd cu ele, în spatele fermoarelor, cîte o bucățică de Românie pe un magnet.

Două femei de serviciu stau sprijinite cu cîte o mînă de balustradă și cu cealaltă de mături. Vocile li se întrerup dintr-odată și dinspre ele, se aude un „Bună ziua, fetiță!”, a­companiat de-un zîmbet oarecum părintesc. „Buna zioa” al Anastasyei pare să le fi încălzit inimile. Fata asta sigur le-o fi dragă, că-n spatele tro­păitului pașilor noștri pe scări se-aude și-un „Oare or mai sta mult fără ai lor aici copilașii ăștia?”.

Muzeul suvenirurilor românești

Ajunse la etajul IV, săpînd par­că un tunel prin mirosul apăsător de condimente care vine dinspre ușa bucătăriei, intrăm în camera fete­lor din Indonezia. Anastasya și Reisa s-au cunoscut cînd au realizat că a­mîndouă au aplicat să vină în România. Ajunse aici mai mult în­tîmplător, nu s-au despărțit o clipă una de cealaltă. Camera fetelor are două paturi, două dulapuri și, deși în primă fază seamănă cu o ca­me­ră banală de cămin, cînd începi să-i studiezi atent fiecare cotlonaș, descoperi că-i un fel de altar închinat României. Magneți, albume, sta­tui micuțe, brelocuri agățate peste tot și chiar căni – în toate stau imagini cu orașele de-aici. Pe ușă stă lipită o inimioară albă, în­con­jurată de un contur gros și roșu, sub care scrie cu litere mari „România”. Parcă pentru a salva un echilibru, ochii îmi fug imediat pe laptopurile fetelor, pe care, de-această dată, văd lipite stickere alb-roșii, cu drapelul Indoneziei.

Cu greu, abia după anul 2000, în Bhutan oamenii au început să aibă curent electric, televizoare, telefoane și, în unele case de la oraș, Internet.

Reisa își aranjează vălul, ascunzîndu-și atent fiecare fir de păr și Anastasya cotrobăie prin dulap, grăbită să-mi arate ceva. În Indonezia există șapte insule și, pe fiecare insulă sînt aproape 100 de triburi. Tribul din care ea vine se numește Batak și are niște lucruri curioase. Fiecare trib are mîncarea, dansurile și costumul lui național, pe care Anastasya îl scoate din dulap și cu care fuge către mine zîmbind. O rochie pînă deasupra genunchilor, cu flori galbene și mov, e prinsă în dreptul pieptului cu un fel de bro­șă arămie. N-a purtat-o niciodată aici, de teamă că românii or să se uite urît dacă o vor vedea îmbră­ca­tă așa pe stradă.
O muzică tradițională indone­ziană vine dinspre laptopul fetei și umple camera. „Cînd am ajuns aici, am realizat că există, deși n-aș fi zis, cuvinte asemănătoare în limbile noastre. Am descoperit doar două, pînă acum – mama și gra­tis”, spune Anastasya. La cursul de limba română pe care studenții Erasmus îl urmează aici, au mai rămas doar patru fete. Ea, Reisa și încă două colege de palier. Pe în­treg holul, dacă începi să bați la uși dintr-un capăt în celălalt, te lovești de mai toate colțurile Asiei. Indonezia, China, Bangladhesh, Bhutan sau Pakistan.

Indonezia în vizită la Neamț

Din Pakistan e Serish și e me­reu pe fugă. Poartă mai tot timpul o rochie care-i ajunge aproape pînă la glezne, un văl împrăștiat pe u­meri și părul lung și negru și-l ține prins într-un coc. Mă întreabă „Ce faci?” și trece pe lîngă mine ca un titirez. Ajunsă în bucătărie, îm­prăș­tie brațul de condimente și începe să amestece într-o tigaie. N-au în­cercat prea mult mîncarea româ­nească tradițională. Iarna trecută, de Crăciun, a existat un program prin care fiecare student Erasmus a putut să-și aleagă un român cu a cărui familie să meargă să-și pe­treacă Crăciunul. Ea a rămas în Iași.

Manoj, îmbrăcat în haina lui tradițională, „gho”.

Anastasya, pe de altă parte, a ajuns la Piatra Neamț. Abia atunci a văzut un brad natural împodobit, a mîncat cozonac și a băut alcool pentru prima dată în viața ei. S-a ales și c-o alergie la curcan, dar „M-am simțit aproape ca acasă – unde mai pui că și ciorba de porc avea același gust ca în Indonezia”, spune fata și măr­turi­sește că, deși a vizitat multe orașe aici, Piatra Neamț a rămas preferatul ei.

La penultima ușă din capătul celălalt al holului, stă Manoj. El a venit din Bhutan anul trecut și-mi spune că, deși s-ar fi așteptat, nu i-a fost foarte greu să se adapteze aici. Manoj e înalt, brunet și creol. Are un zîmbet larg și-mi arată că și-a lipit deasupra patului o listă mare, pe care a așezat în rînduri perfecte alfabetul japonez. Mă uit și realizez că sub fiecare literă stă corespondența în limba sa nata­lă și totul arată ca un șir lung de de­sene frumos realizate, din care eu nu înțeleg nimic.

Bhutanul și filozofia fericirii din întuneric

Ce îl face pe Manoj diferit de ceilalți studenți veniți din Asia, e tocmai țara din care provine. Deși greu de crezut, Bhutanul e o țară care s-a dezvoltat mai greu, și asta nu din vina faptului că tehnologia sau ceilalți factori exploatați de res­tul țărilor din apropierea sa, precum China sau India, nu au ajuns și acolo. Au ajuns, au încercat să se instaureze, dar oamenii din Bhutan refuză să distrugă echilibrul lor cu tot ceea ce înseamnă natură. Cu greu, abia după anul 2000, în Bhutan oamenii au început să aibă curent electric, televizoare, telefoane și, în unele case de la oraș, Internet. „Pen­tru mine a fost mai ciudat, pentru că fac parte din generația care a văzut țara și înainte, și o vede și acum. Trebuie să mă obișnuiesc să văd acasă un televizor și să-mi aud frații vorbind la telefon”, zice Manoj și rîde mărunt în hohote, parcă fiind conștient de doza absurdului care reiese din cuvintele sale.

„La mine acasă oamenii nu pun atît de mult preț pe bani. Le trebuie bani puțini, să supravie­țu­iască. Acolo-i un fel de filozofie a fericirii, în care partea spirituală domină orice altceva”, spune Manoj cu blîndețe. Are o voce fermă și nu pare să fi știut vreodată ce înseam­nă să fii agitat. E calm cînd vorbește, cînd privește și chiar cînd pur și simplu gesticulează. Îmi spune că țara lui e condusă de un rege care, de curînd, a dat tuturor cetățenilor impresia că trăiesc într-un basm, pentru că s-a îndrăgostit de o fată obișnuită, fără rang nobil, și tot Bhutanul s-a mutat, pentru ceva vreme, în basmul Cenușăresei.

Cînd îmi vorbește despre mîncarea lor tradițională, Manoj cotro­băie într-un dulap cu cearșafuri și scoate la iveală o pungă neagră, înnodată, plină cu ardei iuți uscați. I-a adus de-acasă, pentru că s-a gîndit, văzînd turiștii care nu re­zistă atunci cînd le gustă mîn­că­rurile, că sigur nu o să găsească aici așa ceva.

Capitala Bhutanului, Thimphu, e singura capitală din lume în care nu există semafoare sau lumini în trafic. „Acum cîțiva ani s-au încercat și astfel de lucruri, dar oamenii, cei care aveau mașini, au cerut să fie scoase, pentru că nu le sînt de folos”. Acum, în orașul cu pricina, traficul e dirijat de un om care stă într-un soi de carusel în miniatură, fixat în mijlocul intersecțiilor, care ghidează circulația mișcîndu-și mîinile toată ziua.
Cînd îmi vorbește despre mîncarea lor tradițională, Manoj cotro­băie într-un dulap cu cearșafuri și scoate la iveală o pungă neagră, înnodată, plină cu ardei iuți uscați. I-a adus de-acasă, pentru că s-a gîndit, văzînd turiștii care nu re­zistă atunci cînd le gustă mîn­că­rurile, că sigur nu o să găsească aici așa ceva. Îmi spune că ardeii se gătesc puțin în tigaie și se mănîncă așa, simpli. Fac ochii mari, mă strîmb și văd că se strîmbă și el puțin, amuzat, după care-mi în­tin­de o mînă de ardei și-mi spune să-i plantez și să mă obișnuiesc să mănînc, înainte să merg în Bhutan.
Îi pare rău că nu l-am găsit îm­brăcat în costumul tradițional. Aici, evită să-l poarte, dar acasă, prin lege, toată lumea e obligată să iasă din casă doar după ce s-a echipat corespunzător. Nu mă lasă să plec, însă, pînă nu mi-l arată. „Ce zici? Îți vine să crezi că-i atît de special încît chiar a intrat și în cartea re­cor­durilor? Are cel mai mare bu­zunar din lume!”.

Nu termină de împachetat costumul și aranjat frumos în valiză, că tunetele încep să-i întrerupă vorbele și ploaia pare să nu mai îngăduie liniște nimănui. Holul se umple de zgomot și întreaga Asie dispărută din camere, pînă acum, pare să se fi întors de la sala de gimnastică și să-și fi ocupat locul din nou pe hartă, cel puțin pînă cînd va putea ieși din nou să mear­gă la cursuri sau să hoinărească prin vreun oraș românesc.