15 ani de temniță pentru „omul nou”

Povești fără timbru Niciun comentariu despre 15 ani de temniță pentru „omul nou” 9

„Și acum, la 80 de ani, nevasta îmi spu­ne că țip noaptea și mă trezesc din somn, iar eu nu îmi amintesc. O fi din cauză că acolo nu am țipat niciodată”, îmi spune Petru Tudose, înghițindu-și par­că vorbele, să nu le mai audă nici el. „A­co­­lo” înseamnă Pitești, Aiud, Gher­­la sau Baia Sprie. Vre­me de 15 ani, a fost prizonierul celor mai în­fri­coșătoare temnițe și centre de detenție ale re­gi­­mu­lui comunist. Închis pe vre­mea cînd era student, Petru s-a văzut pus în mij­lo­cul Iadului, între cei mai cruzi călăi, într-o lu­me unde „dreptul la moarte ni l-a luat”. A făcut parte din procesul reeducării prin violență și a văzut ființa umană distrusă, cu moralitatea zdrun­cinată de torturi de neînchipuit. La cei 86 de ani, bătrînul își aduce aminte de ti­ne­re­țea sa ca de un coșmar pe care ar fi vrut să îl lase uitat, în camera 3 Subsol de la închisoarea din Pitești.

E neîncrezător, îmi scot reportofonul, carnetul de notițe și pixul, aștept să îmi spună povestea lui, pentru a o transmite mai departe. Nu-mi dă vo­ie să-l înregistrez. Trebuie mai întîi să-l ascult, „este mult de spus, mai întîi să văd ce știi”. Îmi dă infor­ma­ți­ile numai cîte un puțin, ca și cum ți-ar tur­na cineva apă într-un pahar de țui­că, știind cît de însetat ești. Imaginile-i vin de îndată în minte și nu știe pe care să mi-o descrie pri­ma. Îi e greu să aleagă din miile de ta­­­blouri gri pe care le are în suflet, ca a­­poi să mi-l împărtășească mie. Au fost 15 ani de temniță pentru că nu a vrut să asculte și să se supună comu­ni­­ș­ti­lor.

Suceava – „Nu puteți voi sta cît putem noi răbda”

Era în vara lui 1949 cînd s-a pe­trecut „grozăvia”. După ce a fost dat în urmărire în oraș, tînărul Petru Tu­do­sie se ascundea pe unde putea. Era în anul al V – lea la Medicină. Și a­cum își a­du­ce aminte cum a dat două e­xa­me­ne, cu Miliția pe urmele sale. „Li­peam afișe, vorbeam sau îndemnam. A vorbi sau a face propagandă contra lor era un lucru extrem. Eu n-am tras cu pistolul, nici n-am fost în munți, ni­mic, dar am fă­cut, cu colegii mei, pro­­pagandă anticomunistă și antisovietică”, îmi înșiră bă­trî­nul motivele pen­­­tru care a fost că­u­tat. L-au prins pe 13 iu­lie, iar după o per­che­ziție la do­mici­liu, l-au dus la sediul Miliției din Co­pou.

În acele zile călduroase de vară a fost arestată o mare parte din stu­den­ții care au protestat în 1948, în fața U­ni­versității de Medicină din Iași. Pen­­tru securiști, după un an, în 1949, veni­se clipa răzbunării. Pentru a nu fi de­mas­cați în temnița din Copou, pro­tes­tatarii se făceau că nu se cunosc în­tre ei și tăceau din gură. Miliția nu tre­buia să știe nimic.

După ce au fost duși la în­chi­soa­rea de la Galata, a urmat cea de la Su­ceava, unde au petrecut cîteva luni, timp în care au fost judecați și li s-au adus la cu­noș­tin­ță „capetele de acu­za­re”. Petru Tudose a avut no­roc. A a­juns cu o lu­nă mai tîrziu, chit că mandatul său de a­restare fusese e­mis în lu­na mai. Așa a scăpat de chinurile interogatoriului de la Suceava. Își a­mintește de una dintre metodele de tor­tu­ră, morișca: „Luau o coa­dă de mă­­tu­ră, o băgau sub ge­nunchi și ră­mî­neai cu tălpile în sus, pus între două bi­­ro­uri. Te băteau pînă îți țîșnea sîn­gele. Că­­deai cu capul de dușumea și te băt­eau acolo cu o cîrpă udă”. La judecată ei au fost cei care „și-au sem­nat de­cla­rația de moarte”, îmi spu­ne Tu­­do­se. După un proces cu u­și­le închise, la auzirea pedepselor pri­mi­te, Moisil, unul dintre acuzați, s-a ridicat și a strigat: „nu puteți voi sta, cît pu­tem noi răbda”. Atunci, conti­nu­ă bă­trî­nul, „a fost, da­că vrei, atitudine stri­gătoare. Nu a fost nici clemență, nici îndurare. Poa­te am fi căpătat mai puțin”.

Pitești – „Lăsați orice speranță, cei care intrați”

Se oprește din vorbit și-mi spune că a obosit. Încearcă să-și ca­ute o po­ziție comodă în fotoliu. Ba se a­pro­pie de mine, ba se reazămă de spătar și privirea-i neîn­cre­ză­toa­re i se schim­bă. În­cear­că să-mi ghi­ceas­că gîn­du­rile și mă întreabă mereu dacă am a­uzit de vreunul din numele pe care mi le înșiră. Sche­matic, îmi spu­ne de e­ta­pele a­ces­tui proces de la Pi­tești.  

Bea din paharul cu apă și se uită în­că o dată la mine. Îi sînt prea tînăr pentru a asculta sau pentru a-i în­țe­le­ge toa­te poveștile. Pentru el, Piteștiul a fost Iadul pe Pămînt și cît timp a fost închis, nu a crezut că va veni și cli­pa în care va scăpa. Își dre­­ge vo­cea, încercînd să-și caute cu­vin­tele pe care să mi le spună. „Dum­nea­ta ești ca un spectator care se uită într-o arenă unde se duce o luptă între două fia­re. Vezi lupta, dar nu o trăiești în si­ne. Orișicît aș povesti eu, ar trebui su­te de pagini ca să te facă să îți imagi­nezi măcar o singură cli­pă”.

Iar cei doi ani petrecuți în închi­soa­re îi trec prin fața ochilor. Țur­ca­nu, șeful torționarilor, Șura Bog­da­no­vici – fost torționar, generalul Ni­col­ski, Du­mitrescu Alexandru – di­rec­torul pe­ni­tenciarului, Pintilie. E­rau călăii sau vic­timele cu care a îm­păr­tășit su­fe­rin­țele sau aceeași porție de arpacaș fier­bin­te din fiecare sea­ră.

La început, închisoarea i s-a părut un repaus. După procesul de la Su­cea­va, cei 15 ani de detenție care ur­mau i se păreau doar o perioadă în ca­re ar fi putut medita și ruga. De îndată ce a pus piciorul în celulă a înțeles că nu va fi nicicum așa.

Începea procesul de reeducare sau spă­la­re a creierului, condus de Eugen Țurcanu. Fost pușcăriaș, acesta a măr­­tu­risit, în timp ce era la închisoarea din Suceava, orientarea spre valorile mar­­­­xis­mului, fondînd astfel Orga­ni­za­ția De­ținuților cu Convingeri Co­mu­niste (ODCC). Strict coordonate de el și sub­al­ternii săi, au început torturile. Scopul final – „Eu am să vă o­mor. Ori plecăm cu toții, ori am să vă o­mor pe toți” – le-ar fi spus stu­den­ților cînd au ajuns în puș­că­rie.

Dar bătăile primite n-aveau ca scop o­mo­rîrea deținuților. Șocul era primul pas din întregul sistem de reeducare și spălare a creierului. „Țurcanu a in­trat în cameră și a zis «cine vrea să se re­e­du­ce să treacă în partea asta. Cine nu, să rămînă pe prici». Nu s-a ridicat ni­meni să se reeduce, noi nu voiam. «Nu vreți nu?». Imediat cozile de mă­turi și bețe s-au repezit. Asupra mea a fost Bor­deianu, care era prietenul meu. «Măi Mitică, dar ce ți-am fă­cut?». A fost șo­cul. Vine și te bate prietenul tău pînă îți rupe mîna”.

„Am coborît în Iad”

Domnul Petru își lasă privirea în jos și-și mișcă buzele, ascunzîndu-și cu­vintele de mine. Totul în jur i se pa­re mai greu și devine neputincios în fața lu­crurilor care-i apar în minte ca nălucile. Zgomotul bastonului izbit de gratiile celulelor îi ajunge la timpa­ne, iar gamela cu mîncare aruncată pe po­dea­ua rece îl face să tresară. Nici acum nu știe cum de a re­zis­tat să-și păstreze lu­ci­ditatea în fața „monstrului”.

Printre deținuți s-a instalat neîn­cre­derea. Discuțiile se pierdeau pe ho­luri, singurele vorbe și le spu­neau prin bătăile în perete sau gratiile celu­le­­lor în codul Morse. Următorul pas era „demascarea in­­­ternă și externă”. Fiecare încarcerat era luat de Țurcanu, în camera 4 Spi­tal, la in­terogatoriu și trebuia să-și pî­ras­că mai întîi ceilalți colegi de ce­lu­lă, iar a­poi cunoștințele care nu au fost prin­se de Securitate. Putea să dureze chiar și șa­se luni, timp în care dezuma­ni­za­rea atingea cele mai crunte forme. „E­rai pus să îți bați joc de ce ai iubit, ai ținut, ai blestemat vreodată”. De fi­e­ca­re dată cînd erau chemați la demascare, trebuiau să ofere nume, adrese sau date. Panica era instalată printre toți „bandiții”, după cum îi strigau paz­ni­cii. Toți se întrebau dacă nu cumva co­le­gul din celulă l-a nominali­zat pe el, iar pentru a evita toată su­fe­rința, unii inventau scenarii despre așa zisele cuiburi ale lor – „fiecare a­vea procesul lui de conștiință să sal­veze cîți mai mulți oameni de la puș­cărie”. Ulterior, dacă se dovedeau a fi false, deținutul era chemat înapoi la interogatoriu, fiind supus din nou aceluiași proces.

„Fiecare era pus pe prici, erai cu mîinile pe genunchi, cu privirea în vîr­ful degetelor și rămîneai așa 12 o­re, pînă îți dădea voie să te întinzi. Da­­că cum­va, la un moment dat, că­deai, ve­nea plantonul și îți dădea o mă­ciucă peste umăr de te îndreptai i­me­diat. Am stat așa, cînd a venit rîn­dul meu, șase luni, zi și noapte. Noap­tea te culcai, dar poziția era cu mîi­ni­le afară, amîn­două, cu fața în sus și nu aveai voie să te ridici deloc”, îmi ex­pli­că una din me­todele de tortură la ca­re a fost supus.

În funcție de con­vingerile sau trăsăturile sale, fiecare deținut era supus unui altfel de tratament. Își a­duce aminte de un alt încarcerat, mem­bru al unei familii de no­bili care a trebuit să-și denigreze fa­mi­lia în cele mai cum­plite moduri, po­ves­tind în fa­ța tuturor. Credința în Dumnezeu e­ra bat­­jocorită, iar unii prizonieri tre­bu­iau să se deghizeze în personaje bi­bli­ce, ju­cînd în fața celorlalți și lu­înd în derîdere totul. Pe Șura Bog­da­no­vici, unul din primii torționari care a de­ve­nit într-un final o victimă a lui Țur­ca­nu, l-a văzut dîndu-și duhul în­tr-o ca­me­ră, singur. De frică să nu-l va­dă ci­neva, a închis ușa și a fugit de lîngă el.

„Dacă mărturiseam, mă bătea și pe mine. A­șa l-au chinuit, cum Doamne nu știu dacă martirii tăi au fost tot așa. A fost cumplit”. Și-a văzut prietenii, cunoștințele din Iași cum îndurau ce­le mai de ne­i­ma­ginat torturi și cum u­nii cedau, transformîndu-se în reeducați. Du­pă ce demascarea se sfîrșea, noii tor­țio­nari trebuia să-i demons­tre­ze lui Țur­canu „veridicitatea” ree­du­că­rii în tim­­pul „manejului”, o altă formă de tor­­tu­ră. Deținuții erau puși în patru labe și se plimbau în cerc, în timp ce paz­nicii sau noii reeducați trebuiau să-i bată cu bîtele sau bastoanele. Cine nu lovea cu putere sau se prefăcea, era pus la pă­mînt, reintrînd în același proces de spă­lare a creierului. „După ce erai reeducat, erai trimis în altă ca­meră să faci tu pe-a reeducatul. Dacă nu voiai, te bă­ga într-o cameră și o luai de la început. Voiai să te omori, dar nu aveai cum, dreptul de a muri îți era luat. Au luat și acest drept”. Res­piră greu, de parcă ultimele cuvinte l-au secătuit, scoțînd la su­pra­față rănile abia ascunse sub trecerea tim­pului.

temnita2

Procesul de spălare a creierului de­­ve­nea din ce în ce mai dur, iar tor­țio­­narii căutau noi modalități de „con­vingere”. Mesele servite erau un alt prilej pentru torționari de a-și anihila psihic victimele. Deținuții erau puși să-și mă­nînce arpacașul fierbinte stînd în ge­nunchi, fără să țină gamela în mîini. Pen­tru a scăpa și de această umilință, unii preferau să-și răstoarne blidul pe ciment.

„Toată pușcăria a fost o moarte civilă, fără identitate, eram un număr. Nu eram Tudose sau Popescu, eram un număr și atît. Pentru milițian eram «banditule»”. Și-a pierdut identitatea în fața lor, pentru ca mai apoi să și-o piardă în sinea lui. Bătrînul s-a transformat într-un robot cu privirea goa­lă, reflectîndu-se pe fundul lucios al gamelei în care-și primea porția de mîncare.

Gherla – Reeducarea în minele de plumb

În anul 1952, închisoarea era a­me­n­in­țată cu închiderea. Teohari Geor­­­­ges­cu, minstru de Interne la a­cea perioadă, a fost acuzat de „de­vi­a­țio­nism de dreapta”, iar membrii ODCC-ului au fost prinși și judecați la Jilava. Prin­­tre aceștia, Eugen Țur­canu a fost ju­decat și împușcat în 1954.

Anunțați să-și facă bagajele, deți­nu­ții se temeau de locul unde urmau să plece. Printre „variante” se vehi­cu­lau Ai­udul, Gherla, Tîrgu Ocna, Canal sau Baia Sprie. Pentru Tu­dose, în­chi­de­rea penitenciarului nu a însemnat de­cît transferul la al­tul, însă își dă sea­ma că dacă ar mai fi stat un an în tem­niță, s-ar fi transformat într-un reeducat. „Doamne ferește! Dacă intram și eu și trebuia să bat?”.

Au urmat șase luni de Gherla, unde reeducarea trebuia să continue, du­pă același sistem de la Pitești. Avea 43 de kilograme cînd a ajuns în în­chi­­soa­rea transilvăneană, însă șocul de pe ur­ma Piteștiului l-a simțit mai tîr­ziu. „Mi-au trebuit două luni ca să știu că sînt. N-am putut să mă identific cu mine însumi. Am avut senzația că ceva, ca o revelație, iese, m-am ui­tat în toate părțile, m-am uitat la mi­ne și eram eu. «Doamne, uite, sînt eu după ce am trecut prin Pitești». Au fost luni cînd nu știam că exist pur și simplu. Îmi dădea ga­mela, nu mîn­cam, nu îmi era sete, nu îmi era foa­me, eram în altă parte. Atunci am în­țe­les că am revenit înapoi la realitate, la cunoaștere”. Te­­roa­rea l-a urmărit și aici, deținuții erau în continuare sub presiunea demas­că­rilor și a lui Țur­ca­nu.

În 1952 a fost mutat la Baia Spri­ei din Maramureș. „Bandiții” e­rau pe­dep­siți cu munca silnică la minele de plumb ale Maramu­re­șu­lui. Vre­me de doi ani, cît a stat Petru aici, re­cu­noaște că regimul a cunoscut o oa­recare ameliorare. Teroarea OD­­CC-u­lui s-a pierdut, aceștia find de acum arestați, iar reeducarea s-a rezumat la pro­gramul de 12 ore prin ga­le­riile su­fo­cante. Bat­jo­cora din partea paz­nicilor nu a în­cetat, iar umilințele se rezumau la o­rele petrecute în car­ce­ră sau lipsa mîn­cării, pentru că nu se deziceau de „con­vin­gerile lor”. După 56 de ani, bă­trînul își aduce a­min­te de solidarita­tea care s-a închegat în­tre toți prizo­nierii. „Tră­iam în pri­mej­die și veneam în primejdie. Aco­lo a fost cea mai ma­re solidarita­te în­tr-o comunitate pe ca­re a avut-o lu­mea asta, în care toți de­ți­nuții erau unul pentru toți și toți pentru unul, a fost un act de co­muniune jertfelnică pentru fiecare”.

Aiud – „Ai glezna plină de rugină”

Paznicii închisorilor aveau întotdeauna grijă să le pomenească de trecutul lor. Amintirile îi hăituau permanent, remușcările nu veneau de la sine, ci din cauza umilințelor la care au fost supuși. Într-o continuă încordare psihică, rînd pe rînd deținuții au cedat. Cereau cîte o foaie și un creion ca să înceapă să-și aștearnă memoriile.Astfel, unii acceptau fie să continue demascarea, fie se izolau față de tot ce era în jurul lor. Așa a putut și Pe­tru să treacă de închisoarea de la A­iud. Pentru comuniști, n-a reușit să-și spe­le păcatele în­de­ajuns și a fost trans­ferat la temnița con­siderată ca fiind cea a intelectua­lilor.

Dacă primele reeducări s-au fă­cut la Suceava, ele au fost continuate la Pi­tești, închisoare „specializată” pe studenți. Gherla era pentru mun­ci­tori, Tîr­gul Ocna pentru bolnavii de TBC, femeile erau închise la Mă­năs­tirea Mis­lea, iar copiii la Tîr­g­șo­ru Nou.

„Era un semiîntuneric și lumina zilei ne-au luat-o. Eram cu toții albi ca varul, slăbiți de foame, bă­tuți de gar­dieni, de reeducați, schin­giuiți de propriile neputințe”. A de­ve­nit imun la suferință și la bătăile la care a fost su­pus în continuare, s-a i­zo­lat și și-a căutat rezistența și pu­terea de a mer­ge mai depar­te prin ru­găciuni. La Aiud, Tudose s-a reîn­tîl­nit cu unii din „bandiții” Piteștiului și a cunoscut personalități care reu­șise să se o­pu­nă regimului. Com­pa­ră temnița cu o ade­vă­rată academie de studii înalte.

Dis­cu­țiile se purtau în șoaptă, de teama paznicilor. Vorbele spuse de Mircea Vulcănescu sau poeziile pe care Ra­du Gyr le recitea deveneau a­cea gură de aer, evadare psihică de ca­re ei a­veau nevoie. Bătrînul a în­vă­țat limba engleză, a cunoscut operele lui Bau­delaire și a altor scriitori. „«De n-ai fi rîs, nu ai fi știut să gemi/ De n-ai fi plîns, n-ai duce în ochi lu­mina». O stro­fă din asta o mă­ci­nam, o disecam tră­iam, ne jucam cu ea. E­ram fericiți, scăpam de gratii, de foame, de mize­rii, de tot”. Petru sor­bea cu nesaț vorbele lor, mărturisește că în cei zece ani, cît a durat detenția, și-a recăpătat pofta pentru cunoaș­te­re, pentru scris.

Îmi recită „Sînt Doamne copt pentru cules”, o poezie de a lui Gyr pe care le-o spunea celor din temniță, de parcă ar a­u­zi vo­cea poetului cum i-ar șopți în ureche înainte de culcare. O­chii încep a-i lăcrima. Tot ce a învă­țat acolo l-a ajutat nesperat după ce a fost eliberat. Își numește engleza ca fiind unică, „una de A­iud”.

Ține să-mi spună că, față de condițiile de la fosta temniță, aici pri­­mi­se, după mai bine de cinci ani o sal­tea și o pernă de paie și, chiar și as­tăzi, cel mai bun desert l-a mîncat acolo – terciul. O porție avea 50 de gra­me de făină de mălai, la care se a­dă­uga zahărul, iar toate erau fierte în cazanele de cîteva sute de litri. „Era un fel de răcitură, stăteam cîte o oră și mîncam din mămăliga aceea dulce. Mirosea a vanilie, a cozonac – vai ce cozonac bun făcea mama”. În orice ve­dea, își căuta acel lucrur să se a­ga­țe, vroia să păstreze legătura cu trecutul și să se separe de timpul în care se afla, nici măcar nu se uita prin geamul de la celulă.

Banditul s-a transformat în doctor  

Era în primăvara lui 1963 cînd a fost eliberat. Prima oară, a fost întrebat de „politrucul” închisorii și mai apoi, încotro vrea să se ducă după ce va fi eliberat. Avea de ales între Iași, unde-i erau părinții și Ploiești, la nevasta lui. Atunci l-au anunțat că ea divorțase de el și singura soluție a fost întoarcerea la părinți. După o zi sau do­uă, i s-a înapoiat carnetul de stu­dent și i s-a eliberat biletul de eli­be­rare și foaia de drum. Cu o ju­mă­ta­te de pîine și o bu­ca­tă de slănină rîn­ce­dă, a lăsat coș­ma­rul Aiudului în ur­mă și a plecat îm­pre­ună cu un alt de­ținut. De îndată ce a ajuns acasă di­mi­nea­ța, pe la orele trei, patru, s-a re­în­tors la ce a fost în urmă cu 15 ani. Ti­nerețea – purtată pe străzile Co­po­u­lui, pe Cuza Vodă – se contura în min­­­tea lui, în miresemele teiului. „Sim­­­țeam amintirile trecutului, nu sa­vuram eliberarea din pușcărie, sa­vu­ram în­tîl­nirea cu trecutul”, își amintește Petru.

La cei 49 de ani, începea o viață nouă, purtînd în spate anii grei petrecuți în temnițe transformați într-un stigmat. Facultatea nu a terminat-o și a trebuit să susțină toate examenele, pentru a putea să-și ia diploma. „Ui­te ce se întîmplă domnule, eu mi-am plă­tit pedeapsa, nu este nevoie să mă pe­dep­sești și matale încă o dată”, i-a spus Tudose unui medic, după ce acesta îi oferise un post de asistent la un cabinet din Uricani. Salvarea a venit din partea unui vechi prieten care l-a che­mat la serviciul de ambulanță.

Nu mai fusese strigat „doctor” decît în închisori, pentru prima oară nu mai era privit ca un „bandit”, iar după 15 ani, s-a simțit din nou om. „Am rămas surprins cît de brusc mi-au revenit toate în mintea mea, toată me­di­cina pe care o știam, o făceam. A fost un eveniment, din mine ieșea a­fa­ră”.

A recuperat tot timpul pierdut. Visul său de a deveni medic s-a reali­zat pînă la urmă, a reușit să se angajeze la spital, s-a remarcat datorită cu­noștințelor sale în limba engleză și și-a deschis propriul său cabinet.

***

Vreme de 40 de ani a încercat să-și ascundă suferințele și trecutul, pen­­tru a face loc noii vieți, însă răni­le nu au dispărut, s-au ascuns într-un un­gher al minții și au așteptat să-i atace sufletul deja ciuntit cu fiecare ocazie. „Și acum, la 80 de ani, nevasta îmi spune că țip noaptea și mă tre­zesc din somn, iar eu nu îmi a­min­tesc. O fi din cauză că acolo nu am țipat niciodată”. Acolo a fost în­mor­mîn­tat de viu 15 ani.

***

temnita2

Ordin de tortură
„Nu ne așezaserăm bine la lo­cu­rile noastre, cînd a apărut din nou Țurcanu, întrebîndu-ne dacă ac­ceptăm reeducarea. Cum și de a­ceas­tă dată nimeni nu l-a ascultat, dimpotrivă mulți încercînd să în­fi­ri­păm alte discuții, ne-am trezit de­o­dată într-un zgomot infernal, ca­u­zat de un adevărat măcel, pe care nu îl înțelegeam. Fiind în acel mo­ment cu spatele spre Țurcanu, nu am auzit cînd a dat ordinul «Pe ei!».
Nu îmi dădeam seama cine lo­veș­te, căutam să îmi protejez fața și să înțeleg ce se petrece. Cei mai buni prieteni se loveau sau se căl­cau în picioare. Nu știam care este victima și care este agresorul. Nu știai pe cine să ajuți. Ne-am comportat ca și cum am fi fost drogați. Fiecare nereeducat s-a trezit în spate cu cîte un reeducat, care l-a lovit pe neașteptate și cu o bruta­lita­te greu de imaginat. Prezența lui Țurcanu în mijlocul lor îi făcea să fie de o cruzime ieșită din co­mun. Țur­canu, cu încă doi trei din apropierea ușii, își urmăreau victi­mele și totodată modul cum își duc la în­de­plinire oamenii lui sarcinile încre­din­țate. Intervenea cînd credea de cuviință, demonstrîndu-și cru­zimea de care era în stare. Totul s-a petrecut conform unui plan di­a­­bolicc și bine pus la punct. În timpul fusesem încuiați în WC au fost aduse în cameră bîtele necesare lor și puse la locurile stabilite mai î­na­in­te și bine cunoscute de cei ce ur­mau să le fo­lo­sească”.
*Neculai Popa, „Coborîrea în Iad – amintiri din închisorile Ro­mâ­niei comuniste” Editura „Vremea” – București 1999
***

temnita4

Reeducarea de fier
Una din cele mai dure în­chi­sori ale regimului comunist a fost Cen­trul de Reeducare de la Pi­tești, înființat în anul 1949. Conducerea instituției a­pe­la la tortură pentru așa zisa „re­educare” sau „spălare a cre­ie­­rului”. Practicile folosite a­veau la bază principiile leni­nis­­te și ale lui Anton Ma­ka­ren­ko, un pe­da­gog rus, care a fo­losit violența pen­tru a-i ree­duca pe copiii orfani de pe ur­ma răz­bo­iu­lui civil din Ru­si­a. Ale­xan­dr Soljenițîn po­me­neș­­te în „Ar­hi­pe­lagul Gulag” des­­pre tratamentul aplicat, ca fiind „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Pro­ce­sul de reeducare a început în camera „4 Spi­tal”, un­de studenții erau bă­tuți zile în rînd, pînă ce erau de acord să-și de­con­spire atît co­legii de celulă, cît și pe ceilalți „bandiți” care nu au fost prinși de Securitate. Scopul final era zdrobirea victimei, moral și fi­zic, astfel încît să poată fi dominată.
Nici pînă în momentul de fa­ță nu se știe numărul exact al victi­me­lor care și-au găsit a­co­lo sfîrșitul, cifrele variind între 1000 și 5000. Gru­pul care a co­or­donat toate o­pe­ra­țiunile a fost arestat în 1952, iar cei 22 de inculpați au fost închiși la Ji­lava, iar Eugen Țurcanu a fost împușcat la Jilava, pe 17 de­cembrie 1954.
Procesul de reeducare a fost a­poi preluat și adaptat de alte centre de detenție din țară, printre care Gher­la, Tîrgu Oc­­na și Aiud.
George GURESCU

 

Articole similare:

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top