45 de ani dirijați după partitură

Marinică Botea are ochii în lacrimi. A intrat pe ușa din dreapta, dinspre public, și în mînă ține strîns vioara și arcușul. Sala Mare a Casei de Cultură a Sudenților din Iași e plină așa că s-au mai făcut cîteva rînduri doar din scaune, care au fost potrivite pe margini, în spațiile rămase libere. Își potrivește cu greu privirea ca să-și rețină lacrimile, dar nu reușește să le știrbească de tot licărirea. După fiecare doi pași se oprește, face o plecăciune și salută mișcîndu-și energic mîinile. Atunci cînd Ștefan Pintilie, unul dintre numeroșii săi colegi de scenă, fredonează de alături „Bucurați-vă prieteni”, acesta ridică mîinile a îndemn la veselie și se lasă purtat de aplauzele ce izbucnesc din jur.

Marinică Botea are 65 de ani și 45 dintre ei și i-a petrecut cîntînd sau dirijînd alături de Ansamblul folcloric „Doina Carpaților”. Muzica a cunoscut-o de la unul dintre unchii săi care fusese copil de trupă în fan­fara militară și care a reușit să-i trans­mită dragostea asta întratît încît în clasa a V-a s-a apucat să studieze vi­oara. S-a născut în 1952, în Valea Ur­sului, județul Neamț și aproape de satul natal, în orașul Roman, a ur­mat cursurile școlii generale. Liceul l-a făcut la Bacău, ca mai apoi să se îndrepte spre Iași, unde a urmat cursu­rile Conservatorului, la secția instru­mentală, clasa de vioară. În studen­ție a aflat și de Ansamblul „Doina Car­paților”, care avea pe atunci vreo trei ani de activitate, și în care și-a făcut casă sufletului din 1972 pînă în prezent, mai întîi în calitate de mem­bru și, ulterior, după ce a terminat studiile, ca dirijor.

De atunci, „Doina Carpaților”, cu Marinică Botea în frunte, a fost parte a cîteva sute de spectacole ar­tistice pe scenele din țară și din stră­inătate, cîntînd alături de Sofia Vicoveanca, Irina Loghin, Dumitru Far­cașu și mulți alții. Cîțiva dintre a­ceș­tia, printre care Laura Lavric, Nicolae și Osidor Glib, Claudia Mar­ti­ni­că, i-au fost alături și joi, 19 octom­bri­e, atunci cînd a sărbătorit 45 de ani de activitate printr-un spectacol organizat de Casa de Cultură a Stu­denților din Iași, Primăria Iași și Te­leviziunea Română. Evenimentul pre­zentat de Iuliana Tudor a constat într-o suită de momente muzicale, pe scenă fiind interpretate roman­țe, muzică clasică și folclorică. Deși a­proape toată viața și-a petrecut-o pe scenă, Marinică Botea recu­noaș­te „că ăsta-i cel mai greu spectacol de pînă acum” și că cel mai greu îi vine să vorbească despre sine. Obiș­nuința sa e să se prezinte prin cîntec și asta se vede de îndată ce, dînd la o parte emoțiile, se lasă pradă mu­zicii și, cu vioara pe umăr, mî­nu­iește arcușul în aplauzele celor de pe scaune.

Muzica mea vorbește

„Se alintă”, spune rîzînd un băr­bat mititel, de pe rîndul al treilea cînd dirijorul se avîntă cu tot corpul către public și-i face semn să țintă ritmul cu palmele. Fie că pe scenă se aude un fragment din „Anotimpurile lui Vivaldi”, „Rapsodia lui George Enes­cu” sau „Hai la sîrbă moldoveni”, oamenii țin zîmbind pasul cu no­te­le curgînde, dar doar la îndemnul di­rijorului, care are grijă să-i învețe cînd să aplaude mai puternic și cînd să încetinească. „E frumos îmbră­cat. Probabil a fost la vreun specia­list din ăsta în modă”, mai adaugă bărbatul în timp ce-și strînge pal­me­le grămadă, a rugăciune. Lîngă el, o doamnă roșcată, pesemne soția, se abține să nu rîdă prea des la comentariile sale, dar din cînd în cînd mai scapă cîte un hohot, spre iri­ta­rea celor din jurul lor, care-și dau ochii peste cap la fiecare mișcare a cuplului.

De fiecare dată cînd spectacolul se oprește și Marinică Botea se apro­pie de microfon se fîstîcește puțin, așa cum nu te-ai aștepta de la un om al scenei. „Nu-mi place deloc să vorbesc despre mine, muzica mea vorbește”, spune și își trece arcușul dintr-o mînă în alta. „Muzica îmi e cel mai bun prieten, e viața mea”, adaugă și se-ntoarce ca să le zîm­beas­că celor din ansamblu, care-l pri­vesc amuzați.

„Fie pîinea cît de rea, tot mai bună-n țara mea!”

Să-și facă astfel de prieteni i-a învățat multă vreme și pe cei mai tineri, de la Universitatea Națio­nală de Arte „George Enescu” Iași, din postura de dascăl. Pe cei mai ta­lentați îi îndeamnă să se alăture și ansamblului, ca să simtă cu ade­vărat cum e ca muzica să însemne o viață întreagă. Marinică Botea re­cunoaște că cea mai grea partitură este cea clasică și că ce-i place cel mai mult să interpreteze este folclorul moldovenesc. Pentru că-l îndră­geș­te atît de mult, pe lîngă evenimen­te­le desfășurate alături de „Doina Car­paților”, violonistul pregătește și cîntări pentru nunți, în urma că­rora recunoaște că satisfacțiile sînt la fel de mari.

Într-un articol publicat în ziarul Evenimentul, în anul 2000, Mari­ni­că Botea povestea despre depla­să­rile sale în străinătate și despre faptul că în 1981 i s-a oferit posibilitatea de a fi profesor de vioară în Germania și ulterior în Spania, dar că nici nu i-a trecut prin gînd să facă asta. „Fie pîinea cît de rea, tot mai bună-n țara mea!”, spunea dirijorul și acesta avea să fie gîndul du­pă care urma să se ghideze ani la rînd, ani legați strîns într-un CD cu cele mai reprezentative melodii ale artistului.

„Cel mai greu spectacol” s-a încheiat joi seară așa cum a început – în ropot de aplauze și cu lacrimi în ochi. Pe scenă i-au stat alături în­să, ținîndu-l strîns de mîini, membrii familiei. Cînd cortina roșie a înce­put să se închidă peste sunetul arcu­șu­lui, o fetiță mică cu o rochiță gri, de prințesă, a rămas să danseze pînă la ultimul scîrțîit. 45 de ani din via­ța unui artist au fost pictați, așa cum adăugase Iuliana Tudor, „așa cum trebuie – alături de familie și cu muzică”.