Umor de melc sau de țestoasă?

Marți seara, 27 martie, în sala „Aurel Luca”, toate privirile s-au îndreptat spre scena unde, despărțiți de o perdea roșie, cei doi actori își fă­ceau ultimele pregătiri înainte de spectacol.

„Tic-tac! Tic-tac!” — luminile se aprind în ritmul bătăilor de ceas din boxă, lăsînd umbre peste piesele de mobilier colorate în alb și negru. Cele două camere sînt construite în oglindă, singura diferență dintre ele fiind persoana care-o ocupă. Tînăra poartă o rochie scurtă, albă ce comple­tea­ză de minune ochii încadrați de părul blond, iar băr­batul, care se pierde parcă privind tavanul, este îmbrăcat cu o cămașă albă și o vestă neagră, des­cheiată. În timp ce actorii stau tăcuți pe scenă, în sală se vorbește, se fac poze pentru a imortaliza momentul și se schimbă priviri fără încetare.

„Ce viață îmi promiteai…”, oftează femeia. „Ce viață îmi promiteai…”, răspunde în surdină băr­ba­tul, iar zîmbetele cuplurilor din sală se accentue­ază, în timp ce cîteva fete ridică privirile din telefoa­ne și încearcă să se concentreze pe poveste. Acest veritabil „Don Juan eșuat”, după cum îl nu­mește o șatenă de pe rîndul din spate, și partenera sa de viață realizează, după 17 ani de căsnicie, că nu se înțeleg nici măcar asupra unor lucruri banale cum ar fi „dacă melcul e totuna cu țestoasa”. „Mi-am dat seama din prima zi că nu va merge, dar era deja prea tîrziu” declamă, în hohotele de rîs ale sălii, bărbatul.

Contrazicîndu-se deasupra perdelei ce îi separă, bărbatul aplică, spre deliciul unui foto­graf ce a imortalizat momentul, o ciufuleală zdravă­nă coafurii perfecte a femeii. La rîndul ei, zbîrlită, femeia ripostează cu o pereche de palme, stîr­nind aplauze și dîndu-i idei unei spectatoare care decide să facă la fel cu prietenul ei. Brusc, sunetul unei explozii sperie cîteva fete care sînt repede liniștite de însoțitorii lor. Cu această ocazie, publicul află că piesa se desfășoară pe fundalul unui război.

După ce s-a reinstalat liniștea, iar atenția a re­venit asupra scenei, bărbatul dezbate modul în care consoarta sa i-a distrus viața și l-a adus în „mizeria intelectuală” curentă. Filosofarea se încheie însă atunci cînd soția anunță ora mesei, moment în care devine „cea mai iubită și adora­tă femeie din lume”. „Hai, fii și tu romantic, com­pli­mentează-mă”, spune femeia timid. Răspunzînd provocării, amorezatul declară, în rîsetele publicului, – „Nu ești mai frumoasă decît ești deja!”. Timiditatea s-a dus, iar răzbunarea se simte în vocea stridentă a femeii nervoase – „faci curățe­nie că s-a terminat războiul afară și aici e ca în co­cină!”. Soțul trage ascultător perdeaua și se apu­că de treabă. Pe fundal de vals, personajele aran­jea­ză mobila, mătură și dispar. „Nu ești mai frumoa­să decît ești deja!”, îi spune un băiat, în drum spre ieșire, prietenei sale, dar nu mai apucă să se fe­rească de palma blondinei furioase de lîngă el.

de Lorel ATOMEI