Totul pe ultima carte

„Cel mai important lucru la jocul de poker este să-ți contro­lezi emoțiile. Nici cel mai fin zîm­bet sau cea mai mică bătaie a ploa­pelor nu trebuie să-ți deconspire cărțile, căci altfel adversarii vor ști ce au de făcut pentru a-ți fura jetoanele și atunci ești mîncat”. Așa-mi repet în minte pe măsură ce intru în Club Viper. Nu-i greu să-i găsesc pe participanți în sala plină de mese de biliard și piste de bowling pentru că, „studenții de la Info au toți înaintași”, glumește Ionuț, un boboc slăbuț, cu oche­la­rii fumurii așezați pe vîrful nasului.

Organizatorii încă nu au ajuns, dar rîndurile jucătorilor amatori se tot îngroașă. Îmi măsor concu­rența din ochi și-mi zic că sigur am o șansă să ajung măcar în se­mifinale. Privirile timide și sfi­o­șe­nia din mișcările acestora îmi dau toată încrederea. Trece deja o oră iar olimpiada, încă nu a început. „Prost organizat jocul ăsta”, ră­buf­nește Răzvan cînd află că mai tre­buie să jucăm și la niște măsuțe de cafea micuțe. Într-un final se dă dru­mul la meci. Cărțile alunecă ra­pid spre fiecare jucător, iar pri­me­le fise sînt aruncate pe masă. „Call”, se aude de trei ori, iar șap­te perechi de ochi mă țintuiesc apoi pe mine. Îmi ia cîteva se­cun­de pînă să realizez că-i rîndul meu, iar eu nici nu am apucat încă să mă uit la cărți. Plătesc și sper să fie bi­ne. Încerc să văd ce mînă am, dar deja este iar rîndul meu. Încep să tran­spir. La televizor totul părea mult mai simplu. Plătesc iar, me­ca­nic, fără să realizez de ce. Opo­nenții mei sînt tăcuți, atenți și calmi. Parcă nu ar mai fi aceiași ca­re dansau de pe un picior pe al­tul în așteptarea partidei.

Cel mai rapid jucător

Reușesc să-mi văd într-un final cărțile. E bine. Am două perechi, așa că dau all in. Jucătorul din fața mea face la fel și așteptăm să se mai așeze o carte pe masă. E un cinci de romb, perechea celui de tre­flă care era deja pe masă. Fața-mi îngheață. Realizez că pot pier­de, iar zîmbetul larg al adversa­ru­lui îmi spune tot. Întoarce mîn­dru cărțile și văd un cinci de ini­mă. „Îmi pare rău pentru tine”, spune concurentul din stînga mea, întin­zîndu-mi mîna în timp ce eu mă îmbrac pentru plecare. Am pierdut cu cele două perechi ale mele în fața a trei cinciari. Ceilalți com­batanți de la mesele vecine se o­presc din joc să mă aplaude. „Ai avut ghinion”, încearcă să mă con­soleze Ionuț, în timp ce dau mîna cu cei rămași la masă și le zic că regret că nu am luat nici un premiu. „Îl ai pe cel pentru cel mai ra­pid jucător, doar că nu avem di­plo­mă”, răspunde în glumă una din­tre organizatoare. „Oricum, și că ți-ai făcut prieteni tot un premiu e”, îmi spune ea zîmbind. „Mai ai o șansă totuși și anul care vine.”

Andrei MIHAI