Negoțul florilor de Tătărași

Piața Chirilă din Tătărași por­neș­te de cum cobori din autobuz ca să iei tramvaiul spre restul orașului, la fie­care colț de trotuar întîlnind măcar un moșuleț bătut de soare care-și aș­ter­ne toate zarzavaturile pe țoluri zdren­țuite. Sub copertina unui chioșc ca­re vinde cafea la un leu, cinci țigani dis­cută în limba natală politica locală, în timp ce altul trece cu un prichindel de mînă și îi salută din priviri. Un­de­va mai aproape de toneta RATP, un țăran cu niște ochelari lipiți cu leocoplast se uită lung la mine. Găina pe care o ține într-o coșarcă micuță nu e pentru mine, așa că renunță rapid, însă colega de umbră naturală mă atacă imediat. „Poftim ca să vă ser­vim. Domnul vrea niște flori? Do­uă buchete la cinci lei!”.

Refuz însă politicos și cînd să-mi văd de drum, aproape că mă lo­vesc de un nene negricios la față, în costum și pălărie fedora care merge țin­tă către o comerciantă. Cîteva schim­buri de cuvinte în șoaptă mai tîrziu fe­meia începe să se aprindă. „Măi omu­le măi, eu stau față-n-față cu Moraru. O să-ți aduc banii, stai li­niș­tit!”. Bărbatul însă nu-i convins și nu pleacă decît după ce doamna cu cercei din aur cît un ceas îi dă niște „parale”, aceasta din urmă repe­zin­du-se către un stîlp ca să-și îne­ce amarul. Celelalte femei o susțin în surdină, iar atunci cînd în spatele lor trece o mașină scumpă, se în­torc toate patru pentru ca una dintre ele să izbucnească „ia uiti țîganii ci ma­șîni au”, oftînd parcă în sincron.

Poezia murăturilor

De cealaltă parte, la in­tra­rea în piață, un țigan cu o gă­lea­tă plină de lăcrămioare își ceartă odrasla – „bă de cîte ori ți-am spus să nu-ți mai bați joc de flori”. Ado­les­centul cu freză ca a lui Smiley se simte probabil ca după un șut în fund că imediat se aruncă la geamul unei mașini care dă să pornească. „Fă și mie o vînzare doamna”. Doam­na nu vrea să accepte, însă cînd se ve­de cu mîna micului florar în ma­și­nă și lăcrămioarele sub nas, accep­tă fără proteste și scoate din portofel doi lei.

În timpul acesta, într-un alt colț al pieței, un chelios sparge semințe și studiază pe toată lumea. Atît clienți cît și comercianți, pe lîngă care, de fiecare dată cînd trec, aud din toate părțile ca pe-o poezie tot ce vor să-mi vîndă. Chiar și servind alte persoa­ne, aceștia nu se lasă: „o ridiche bă­ia­tu? E proaspătă, abia ce-am tăiat-o din grădină”. O altă vînzătoare încear­că o abordare mai directă însă atunci cînd se întoarce spre mine și citește pe fața mea că nu sînt interesat, le spu­ne în șoaptă colegelor de tarabă „ăăă nicio șansă cu ăsta”.

Tot printre tarabele cu miros de murături se nasc și bancurile care se infiltrează mai apoi către oraș, trei moșuleți făcînd haz că vînd aproa­pe cot la cot cu romii. „Bă voi știți ca­ri-i diferența dintri un țîgan șî un jî­dan? Că atunși cînd vedi un telefon stă să se întrebi:«Sî negociez sau sî-l fur?»”.