Lupta nedreaptă pe front

Pregătirile pentru proiecția fil­me­lor în aer liber au început cu mult timp înainte în campusul stu­den­țesc „Titu Maiorescu” din Iași, care a fost cuprins de un aer fran­țuzesc pe tot par­cursul săptămînii tre­cute, însă vre­mea le-a fost po­trivnică.

Vîntul care suflă rece și pi­că­tu­ri­­le de ploaie grăbesc pașii oameni­lor de pe stradă. Eu mă îndrept spre poar­ta care duce la Turnul de apă al Universității „Alexandru Ioan Cu­­za” la proiecția filmului „Indige­nii”, ce s-a mutat de pe iarba fragedă din cam­pus tocmai în turnul care pare a fi un Turn Eiffel al Iașului.

Atmosfera prie­tenoasă și pri­ve­liș­tea de dea­supra ora­șului au a­du­nat iubi­to­rii filmului francez îm­preună. Rînd pe rînd, spec­tatorii co­boară din lift și se ală­tu­ră celor deja prezenți în sală. Un tînăr brunet, cu barbă, ne măr­tu­ri­seș­te înainte de începerea pro­iecției că filmul pe care ur­mea­ză să îl vi­zi­o­năm pune în prim-plan o problemă sensibilă a statului fran­cez: situația ce­tă­țenilor din fostele co­lonii fran­ce­ze, care au luptat pen­tru liberta­tea Franței în cel de-al doi­lea Război Mondial. Deodată se face liniște-n sa­lă și toate privirile se-ndreaptă spre ecran. „Am elibe­rat o țară! E ța­ra mea chiar dacă nu am văzut-o ni­cio­dată”, e crezul sol­daților a­fri­cani înrolați în Armata Fran­ceză în timpul celui de-al Doi­lea Război Mondial, personajele fil­mului „Indigenii”.

Melodia tristă din coloana so­noră ne transpune în doar cîteva se­cunde în atmosfera anilor ’40 ai se­co­lului trecut, iar dezordinea și si­tu­a­ția tensionată din film aproape că in­staurează o izolare a fiecăruia în alte vremuri. „Miroase! Pămîntul fran­cez e mai bun”, mărturisește un sol­dat african, nedesprins de povara tre­cutului, ci mai degrabă însoțit și în război de sărăcia patriei sale. Prin pu­blic circulă o tavă cu bri­oșe din ca­re sînt serviți cei pre­zenți, „alune sau ciocolată?”, ne-întreabă de la un ca­păt la altul fata cu părul blond, prins în coadă. Gus­tînd din cînd în cînd din desert, oamenii își țin pri­vi­rile țintite spre ecran, de unde se-au­de tot mai des zgomotul bombardamentelor. „Ți-e frică?”, se aude din stîn­ga mea o voce în șoaptă, iar răs­punsul e lăsat să se înțeleagă dintr-un clătinat aprobator al fetei cu părul creț cu bluză albastră.

Cu mîinile pe genunchi sau a­du­nate la piept, spectatorii ur­mă­resc concentrat jocul actorilor din fil­mul premiat la Cannes în 2006 pentru interpretare masculină. Zgo­motul exploziilor, a împușcăturilor și razele abia întrezărinde de la apus instaurează în sală o panoramă pri­el­nică pentru o seară de miercuri pe­trecută la un film francez din vre­mea războiului. Din sală se mai desprinde cîte un oftat în semn de uș­urare. Filmul acesta pare că nu a impresionat doar prin scenariu, ci a pătruns mult mai departe. Statul fran­cez și-a recunoscut vina, plă­tind pensii pentru o parte dintre ve­teranii din vremea celui de-al doi­lea Război Mondial.