Într-o marţi cu dragoste

E partea aceea din zi în care ni­ci nu știi dacă e lumină sau întu­ne­ric, dacă e soare sau lună sau dacă ae­rul e pur și simplu ca o pudră de va­ni­lie, casant, dulce și împrăștiat peste tot pe unde pare că-ți faci tu drum. Pe ecranul alb, agățat de copacii din parc, imaginile abia par că se miș­că. Sînt leneșe ca seara care pare că se scurge încet, ca mierea dintr-o lin­gu­riță și oamenii care s-au strîns pe bucățile robuste din lemn colorat nu par să aibă vreo grijă. Un băiat îmbrăcat în costum de piele își scoa­te casca, o proptește de partea din spate a bucății de scîndură pe care-și ghemuiește picioarele și-i face loc fetei care-l însoțește. Capetele toate stau întinse către aceeași direc­ție și, fie că și-au întins pături, fie că stau pe bucăți de lemn sau și-au fu­rat scaune de prin campus, toți așteap­tă.

Se-aud glume șoptite peste tot despre cum filmul lui Yann Sa­muell, în franceză numit „Jeux d’enfants” a ajuns tradus de la „Jocul copii­lor”, la englezescul „Love me if you dare” și la șubredul „Iubește-mă dacă în­drăznești”, în românește. Festiva­lul „Zilele Studentului Francofon” i-au adus marți seară pe Julien și Sop­hie în campus și i-au lăsat să creas­că. Băiețelul francez, cu probleme în familie și micuța poloneză de care s-a atașat – par să fie pe placul stu­den­ților. Zîmbesc, se întristează sau rîd în hohote la unison cu personajele dichisite.

„Cap ou pas cap?”

Julien și Sophie au o cutiuță de metal pe care-o pasează de la unul la celălalt – și nu oricum. Cînd se dă mai departe, partenerul de joacă e provocat și n-are voie s-o dea îna­poi, pînă nu îndeplinește ce i s-a spus. „Cap ou pas cap?” adică „Poți sau nu poți?”, e întrebarea pe care personajele care se joacă pe ecran și-o adresează în copilărie și în ado­les­cen­ță, pînă ajung la maturitate. Trece­rea de la cele două planuri se face brusc și cei doi, interpretați acum de Guil­laume Canet și Marion Cotillard devin doi îndrăgostiți încăpă­țî­nați, care par să n-aibă habar des­pre dra­goste și despre regulile ei norma­le.

Nimeni nu-și dezlipește ochii de la ecran. Imaginile prind forme concrete, întunericul devine din ce în ce mai apăsător și parcă un soi de tuș invizibil urmează conturul fiecărei siluete care se mișcă. Îndră­gos­tiții pasează cutia de metal de la unul la celălalt, provocările devin din ce în ce mai absurde și, deși știi că n-ai pierdut nimic, ți se pare că tocmai s-a săpat o groapă adîncă între tot ce-ai înțeles pînă acum și ce se întîmplă. Julien aproape se însoară cu altcineva în timp ce frumoasa Marion Cotillard se mută într-o casă elegantă cu un sportiv total nee­ducat. Te uiți prin copaci, tragi cu ochiul la luminițele care s-au aprins pe alee și imediat cînd te întorci, sînt înapoi împreună – oh, fran­ce­zii și filmele lor! Data viitoare cînd ai să-ți scoți pătura în parc ai să te întrebi singur – „cap ou pas cap?” înainte.