Instinctul strigă: „touché”

Mișcările sale seamănă mai de­gra­bă cu cele ale unui spadasin en­glez, decît cu cele ale unui muschetar fran­cez, deși scrima a învățat-o de la un ro­mân. Din copilărie chiar. Sebastian Sîr­bu mînuiește sabia folosită în sportul de contact de-o vîrstă fragedă, „iar acum în noiembrie o să și îm­pli­nesc 10 ani de cînd fac scrimă”. Co­pilăria, adolescența și studenția îi sînt lipite între ele nu prin amintirile cu pri­etenii, colegii sau familia, ci prin antrenamentele cu sabia și com­pe­ti­ți­i­le naționale, europene și mondiale. La un an după ce a început scrima, a și primit prima medalia, locul trei la Na­ționala pentru Juniori.

„Tatăl meu a făcut acest sport de performanță, și cînd abia am trecut și eu în clasa a patra, hop, am și sărit în sala de antrenamente a Clubul Spor­tiv Municipal din Iași”, îmi po­ves­teș­te pe un ton molcom tînărul. Deși stăm față în față, acesta trebuie să pri­vească în jos pentru vedea sub creș­tetul capului meu, atît de înalt e. Însă dă mai degrabă impresia unui uriaș blînd, decît a unui duelist în căutarea unei competiții. A participat la multe, nu mai reprezintă chiar așa o pro­vo­care importantă pentru el. „Am fost pe locul trei, pe locul cinci, înainte par­ticipam chiar și la vreo trei concursuri pe an. Pentru mine fiecare a fost diferit, însă la un moment dat am ajuns să văd aceeași mască peste tot”, îmi spune spadasinul, sorbind grăbit din paharul cu suc. Mondialele l-au dus în diferite locuri de glob, însă Singapore este singura destinație pe care a păstrat-o mereu în amintirea sa. Nu datorită faptului că este un oraș-stat, sau a vreunui meci important pe care l-a avut acolo, ci mai degrabă „da­torită locului însuși. O lună în­treagă am locuit acolo, și totul era foar­te diferit față de la noi. Știu că ni­că­ieri nu poate fi la fel, dar oamenii de-acolo vorbesc o limbă combinată din engleză cu chineză, indiană de­nu­mită singlish”, povestește Sebastian în timp ce încearcă să pronunțe un cu­vînt învățat de-acolo.

Duel printre cîini roșii

În scrimă sînt trei arme speciale: sabia cu tăișuri, folosită pentru face pun­cte prin tăieturi verticale și la­te­ra­le, spada, a cărui vîrf ascuțit permite atacuri prin împungere, și floreta, ce este o combinație între cele două. Se­bas­tian a devenit specialist în prima, deoarece era și singura cu care se fă­ceau antrenamente la sală. „După o perioadă poți să le-nveți mișcările și stra­tegiile fiecărei arme. Noi ne cre­ăm propriile strategii pe măsură ce că­pătăm experiență, însă în același timp învățăm din reflexele ad­ver­sa­ru­lui cum să contra-atacăm sau să ne apărăm”. Iașul a fost doar o primă ex­pe­riență pentru el, momentan își con­tinuă pasiunea la clubul Dinamo din București, unde a fost sfătuit să mear­gă de către antrenorul de aici. Acum se află sub îndrumarea campionului o­limpic, Mihai Covaliu, care „este foar­te înțelegător. Ne dă indicii de fiecare dată cînd greșim, însă ne și la­să să ne dăm seama care sînt acestea. Și cred că cel mai bun sfat pe care mi l-a dat a fost următorul «Orice ai face, să te bazezi pe instinct»”.

Sebastian, punîndu-și mîinile pes­te părul abia frizat, încearcă să-mi ex­pli­ce de ce acest sentiment este foarte important pentru spadasini. „Cu a­ju­torul instinctului îți dai seama de mișcările adversarului, cînd să eviți, cînd să lovești, cînd să fugi. Glumeam cu ultima, însă dacă nu aveam un pic de instinct, renunțam de mult, lo­veam sabia de pămînt și mă apucam de ambalat pachete.“