Frumusețe pictată în centimetri

Îmi strîng burta cît de tare pot în timp ce Alina, ajutorul celui care se­lectează modelele, îmi înconjoară ta­lia cu banda gradată în centimetri, spu­­nîndu-mi că e o procedură fi­reas­că pentru un casting de modelling. În sala „New York” a Hotelului Rama­da sînt aduse scaune suplimentare pen­tru participante. Și fetele sînt ne­voi­te să completeze formu­lare curajoa­se în care se cere vîrsta, greutatea și alte caracte­ristici fizice.

Ar fi trebuit să stau liniștită pentru că, pe parcursul serii, Alina tot mai rătăcește centimetri de pe si­lu­e­te­le modelelor ale căror nume le știa fără să se uite în formular. „Lasă-mă să văd eu, că sigur nu sînt 87 de centimentri în șolduri”, zice bărbatul ca­re coordonează seara de selecție de fi­e­care dată cînd asistentei îi ies centi­metri în minus. Acesta nu are nevoie de metru pentru a stabili cele trei nu­me­re corespunzătoare pieptului, taliei și șoldurilor. O face doar dintr-o pri­vire și, de fiecare dată cînd datele o­fe­rite de Alina par suspecte, acesta nu se lasă păcălit și se ridică să le mă­soa­re el.

Și nu știu cum se întîmplă, dar de fiecare dată cînd măsoară băr­ba­tul, cel puțin 3 centimentri se lipesc de șoldurile fetelor. „Cu ce te-au mituit, Alina?”, tot repetă acesta primind drept răspuns tăcerea zîmbăreață a aceste­ia.

Cu capul la control

Oriunde mi-aș arunca privirea, ochii mei nu găsesc decît fete înalte, foarte înalte, cu părul lung, cu fețe de copil care tind să-și ascundă vîrsta de a­dolescent pe sub grimase „de oa­meni mari”. Privirea mi se fixează pe pi­cioa­rele slabe ale unei micuțe de 13 ani, care are 1,73 metri înălțime. In­vo­lun­tar, îmi întorc privirea spre mîna mea ca să compar cu cît pare mai groasă aceasta față de piciorul fetei. În­să de fiecare dată cînd se­lec­țio­ne­rul vede astfel de suflete, siluetele că­rora par mai vulnerabile ca aripile unui fluture, ochii i se aprind a en­tu­zi­asm, fiind mulțumit că nu a venit în Iași în zadar.

Replica Alinei „63, mai jos 91” în timp ce îmi cuprinde talia și șol­durile în unități de măsură, mă face să-mi relaxez mușchii abdomenului, în­să expertul în modeling mă pro­voa­că susținînd că părul meu e vopsit. „E cu­loarea mea naturală” zic eu, „așa, cu șuvițe castanii?”, ironizează acesta; „da!” încep să mă revolt. Bărbatul se ri­dică de la masă și vine spre mine, fa­ce un cerc în jurul meu înconju­rîn­du-mă cu o privire de medic examina­tor, iar eu îmi zburlesc avuția capila­ră așa cum o fac copiii care sînt că­u­tați de purici după ce se întorc din cuș­ca cățelului din curte. În sală se stîr­nește un val de voci hihlizite. „Nu mă cre­deți?”, mă mir eu, „îs curios să văd ce fel de culoare ți-a ieșit în po­ze”, îmi spune acesta.

I-aș fi spus că e ceva specific pen­tru toată familia mea, că se mai arde la soare, că a fost cîndva vopsit dar partea aia a fost recent scurtată de la bărbie în jos, dar aici nimeni nu are nevoie de clarificări și sinceritate. Aici se dau explicații precum „cînd mai slă­bești, ne suni”, iar tu trebuie să cla­tini pozitiv din cap și să clipești a su­punere. Nu-ți mai rămîne nimic alt­ce­va decît să părăsești învins „New York-ul”.

Daniela VORTOLOMEI